Ioana NICOLAIE, O pasăre pe sîrmă, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2008, 256 p.

Citit cu îngăduinţă şi cu grija de a-l pune discret între paranteze pe sîcîitorul lector avizat, cu toate pretenţiile şi obiecţiile lui chiţibuşare, cel dintîi roman al Ioanei Nicolaie curge agreabil, cucerindu-te prin francheţea naivă şi sensibilitatea vibratilă a vocii naratoriale. Autoarea caligrafiază delicat, feminin, un text al aspiraţiilor juvenile şi din rîndurile infuzate de lirism se ridică siluete de fum, fantasme ale unei „fete cuminţi“. Partitură pe tema tinereţii ezitante, fragile (înduioşător de fragile!), O pasăre pe sîrmă este o carte ea însăşi fragilă, cu trup friabil de floricică presată inexpert între paginile unui caiet cu amintiri postadolescentine. O citeşti cu un zîmbet indulgent, apoi o aşezi distrat pe un raft oarecare şi o uiţi. Lectura a fost, repet, agreabilă; cu toate acestea, îţi dai seama că nu e nici pe departe o lectură obligatorie, eufemistic spus.

În O pasăre pe sîrmă, Ioana Nicolaie se străduieşte să depăşească formula autobiografistă, folosită cu rezultate memorabile în poezie, mai cu seamă în Nordul şi Credinţa, intuind că, oricît de abil exploatat, filonul autobiografic nu este inepuizabil. „Sabina Seni nu sînt eu“, precizează apăsat autoarea în mai toate interviurile pe care le acordă. Şi, şcolăreşte, argumentează „obiectivitatea“ romanului său prin faptul că naraţiunea e la persoana a III-a. Ştim prea bine însă că simpla înlocuire a persoanei I cu persoana a III-a nu e o condiţie suficientă pentru construirea unei naraţiuni obiective. Subiectivitatea sau/şi obiectivitatea unei naraţiuni rezultă din convergenţa mai multor factori, între care modul de raportare al naratorului la personaje şi la faptele imaginate (implicarea sau non-implicarea sa afectivă) este un factor determinant. La tot pasul în O pasăr