Nu doar o dată, în materie de scris istoric, declicurile au venit din afara mediului profesioniştilor cu normă întreagă. De astă dată, cel care pune punctul pe „i“ este un filozof, Michel Onfray. Încă din primele rînduri ale sintezei lui, O contraistorie a filosofiei (vol. I, traducere de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Iaşi, 2008), privirea lucidă a autorului cade fără ezitări asupra obiectului, dezvăluind adevăruri învăluite, intuite sau, pur şi simplu, tăinuite, referitoare la meseria cercetătorului trecutului. Socotind „istoriografia o polemologie“, el tranşează: „Istoriografia ţine de arta războiului. Nu este surprinzător, aşadar, că în jurul ei domneşte ambianţa proprie secretelor legate de apărare. Da, disciplina ţine de polemologie: cum anume trebuie privită lupta, cum să măsori raporturile de forţe, cum să pui la punct o strategie, o tactică menită să-ţi asigure reuşita, cum să gestionezi informaţiile, cum să utilizezi tăcerea, să treci ceva sub tăcere, să subliniezi evidenţa, să te prefaci, precum şi tot ceea ce presupune înfruntări care vor decide cine este învingătorul şi cine învinsul... Istoria e îngăduitoare cu cîştigătorii şi fără milă faţă de cei care pierd“. Ascultîndu-l pe filozoful din Hexagon, ai zice că lectura lui Sun Tzî a jucat un rol considerabil în formarea viziunii lui. Astăzi, cînd marele strateg chinez al Antichităţii a ajuns un reper pentru experţii în marketing, de ce nu ar deveni un punct de pornire şi în explicarea unui anume specific al efortului reconstructiv al istoricului? Adevărul este însă că, pentru a căuta izvoarele unui asemenea punct de vedere, nu este obligatoriu recursul la China antică. Dialecticienii Antichităţii helladice îi pot oferi suficiente puncte de sprijin pentru asemenea dezvoltări teoretice, ideea confruntării între tendinţe hrănind vreme de secole gîndirea în ebuliţie a unei linii de filozofi. Dar nu