Cel mai important eveniment dedicat textului naţional (de data asta, exclusiv contemporane), Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) a fost precedat, a coincis şi este urmat de o lungă serie de alte festivaluri, unde nu s-ar spune că Festivalul Internaţional de Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul“ de la Iaşi (FITCT), desfăşurat între 5 şi 10 octombrie şi organizat de Teatrul „Luceafărul“ din capitala Moldovei, n-a avut parte numai de spectacole pentru cei mici. O premieră ieşeană recentă a marcat debutul unui nou jucător la bursa teatrului independent: compania FaPT, care şi-a lansat proiectul „RezidentArt“, odată cu 4x4 al Alexandrei Badea, găzduit de un spaţiu neconvenţional, Baia Turcească. Între timp, la capătul celălalt al ţării, spaţiul „neconvenţional“ al Casei Studenţilor devenea, în cadrul FDR, ţinta acţiunilor teatral-comunitare ale Tanga Project. În dramaturgia contemporană, din România, ca şi de aiurea, există două soiuri de piese: cele care au şi cele care sînt (dincolo de interpretarea moralei din „Predica de pe munte“ din Evanghelia după Luca, 6, opoziţia dintre „a fi“ şi „a avea“ e fundamentul confruntării dintre cele două sisteme sociale care au marcat gîndirea politico-economic a ultimelor două secole, socialismul şi capitalismul). Textele care au sînt cele care, avînd (tot ce au nevoie ca să existe, încă din momentul creării), îşi sînt suficiente lor însele; cele care sînt ajung, de obicei, să fie prin punerea în scenă (fie şi în pagină) a unor dileme tranşabile, cu egală justificare, într-o direcţie sau alta, mai interesate fiind de lansarea unei întrebări decît de confortul unor răspunsuri. Culmea paradoxului, dramaturgia logicii lui „a avea“ capătă, cu ceva efort, statut de manifest militant, iar cea a lui „a fi“ sfîrşeşte prin a fi considerată prea puţin scandaloasă ca să-i mai intereseze pe adepţii semipreparatelor semidigerate