„Decizia de neîncepere a urmăririi penale mi se pare firească. Nici nu mă aşteptam la altceva în situaţia unei judecăţi corecte. Cum poţi incrimina un şef al statului ales cu 85 %, care a apărat integritatea acestui stat? Este o decizie normală, şi aberantă mi se pare ideea de a pune în discuţie, în această situaţie, persoana mea.“ Aceasta este declaraţia lui Ion Iliescu la aflarea deciziei că dosarul mineriadei din iunie 1990 a fost închis. La adăpostul acestui NUP, fostul preşedinte devine mai mult decît indrăzneţ şi face declaraţii şocante, jignitoare nu numai pentru victimele mineriadei, ci pentru noi toţi, cei care am trăit sau am văzut la televizor cum i-a chemat pe mineri şi cum le-a mulţumit pentru reinstaurarea ordinii. Şi ştim ce a însemnat această reinstaurare a ordinii: teroarea sistematică de pe străzile Bucureştiului, bătăile, actele de vandalism, dar mai ales morţii. Dar noi nu ştim ce am trăit, nu ştim ce am văzut. Aberăm cu toţii, desigur! Sfidarea lui Ion Iliescu nu pare să cunoască margini. Nici urmă de căinţă, de responsabilitate sau de asumare. Nu numai că judecata i se pare corectă, ci se consideră intangibil. Persoana sa este sacrosanctă. El este preşedintele ales de o majoritate zdrobitoare, care a apărat integritatea statului şi căruia i se pare aberant chiar şi să fie pus în discuţie. El a fost, şi încă mai este, deasupra legii. Punct. Nu ne mai facem de mult iluzii în privinţa justiţiei române, ştim cu toţii cît de coruptă este. Pare deprimant şi cinic, dar aşa arată realitatea românească privită verde în faţă. Nu vom afla niciodată adevărul şi nimeni nu ne va face dreptate. Cît despre dreptatea Istoriei şi a Memoriei, ea este atît de îndepărtată, încît vom dispărea înainte de a vedea fie şi această justiţie morală. Sîntem atît de resemnaţi, încît nici măcar nu îndrăznim să sperăm la dreptatea concretă, din prezent, cea pe care ne-