Despre Jean-Marie Gustave Le Clézio, acest nou laureat al Premiului Nobel pentru Literatură s-a vorbit adesea în termeni de „metafizică-ficţiune“: în romanele lui, scrise simplu şi limpede, uneori cu o falsă simplicitate, el reconsideră temeliile literaturii tradiţionale. Niciodată nu este satisfăcut de superficial, ci trăieşte şi scrie din dorinţa de a scotoci în ceea ce viaţa are mai tragic şi mai adevărat, ca să găsească limbajul sfîşietor care înalţă emoţiile şi poate transforma noaptea în umbră. „Pe această planetă, am acest sentiment că sînt nimic, iar literatura îmi serveşte să exprim asta. Dacă riscam să filozofez, s-ar fi spus despre mine că sînt un biet epigon al lui Rousseau, care n-a înţeles nimic“, a zis Le Clézio. J.M.G. Le Clézio, care a făcut parte din juriul francez Renaudot, în 2002, a avut un debut în carieră foarte strălucit. La 23 de ani, publică Le procès-verbal/Procesul-verbal, care îi aduce dintr-odată succesul şi Premiul Renaudot. Au urmat La fièvre, Le déluge/Potopul (Editura Univers, 1982), L’extase matérielle, Terra amata, Le livre des fuites, La Guerre, Voyages de l’autre côté, Désert (una dintre cele mai bune cărţi ale lui), Le Chercheur d’or/Căutătorul de aur (Editura Univers, 1989), Voyage à Rodrigues, Onitsha, Etoile errante/Steaua rătăcitoare (Editura Univers, 1998), Diego et Frida/Diego şi Frida (Editura Paralela 45, 2004), Le Poisson d’or, Révolutions, Ourania şi ultima lui carte, în 2008, Ritournelle de la faim. Numeroşi critici au subliniat deja principalele elemente fondatoare ale scriiturii lecléziene, printre care: deşertul, tăcerea, natura, dar nici unul nu le asociază cu singurătatea, matriţă care le strînge pe toate împreună. Nobelul recent atribuit scriitorului este ocazia de a recupera timpul pierdut, de a aprofunda singurătatea şi efectele sale asupra lui Le Clézio. Le Clézio sau Nobelul tăcut… În desfăşurarea po