Cum se stie, aceasta prima intrupare a sistemului de putere postcomunist a fost denumita „regimul Iliescu“. Regimul Iliescu si-a avut inflorirea politica maxima sub guvernarea Vacaroiu, cand expresia sa a fost politic-politieneasca: „statul + partidul mare“; a cunoscut apoi o consolidare subterana extrem de ofensiva in timpul administrat iei Constantinescu („cel mai bun pre- sedinte al regimului Iliescu“, cum l-a denumit Mircea Mihaies), cand s-a retras, „conspirat“, in lumea afacerilor; si a revenit la lumina zilei in timpul guvernarii Nastase, pentru a pune bazele unei noi formule de „sistem integrat de putere“, prin cuplarea lumii politicii cu lumea afacerilor, cu subordonarea justitiei si a aparatului de stat.

Aceasta noua formula si-a dobandit expresia deplina abia prin guvernarea Tariceanu, cand „noua alianta“, odata cu tentativa de suspendare a presedintelui Basescu, si-a marcat in mod vadit diferenta fata de regimul Iliescu. Esenta regimului Iliescu a fost identificarea partidului mare cu statul. Iliescu personal detesta puterea oamenilor cu bani, de aceea regimul Iliescu, in mod strict, s-a constituit ca un aranjament de putere in care lumea afacerilor ramanea subordonata, iar la putere se afla „puterea de stat a partidului mare“.

Esenta noii aliante este o intelegere de tip casta intre guvernare, lumea politicii si lumea afacerilor. Un triumvirat motivat nu atat de interese, cat de logica dominarii, care are drept scop dispunerea discretionara (care se vrea legalizata) de resursele statului. Cum? Cu ajutorul transformarii presei intr-un organ de propaganda al capilor intelegerii si prin intrebuintarea democratiei ca simplu mecanism de recrutare al noilor cadre si, in acelasi timp, ca instrument de legitimare.

Baza de functionare a noii aliante este, prin urmare, (a) controlul guvernarii, (b) monopolizarea mediilor de infor