Cel mai bun roman al tuturor timpurilor rezultă, ne asigură hâtru Daniel Bănulescu, dintr-o lectură deviată a cărţilor sfinte. El nu există, ca atare, sub această titulatură ierarhică, ci este, post factum, investit cu ea. Mai mult chiar, meritul, în măsura în care de la asemenea înălţimi încolo se mai poate vorbi despre merit, nu e rezervat vreunui autor - oricât de bine înrădăcinat în canon - înzestrat, cândva, cu carne şi oase. Nici Cervantes, nici Balzac, nici Proust, nici Joyce nu fac pentru soarta acestui gen atâtea câte face bietul - şi anonimul - cititor.
Recunoaştem cu uşurinţă, în această listă restrânsă de principii, o simpatică vulgată a teoriilor ce abordează sistemul literar din perspectiva exclusivistă a receptării. Şi, dacă zăbovim o clipă în plus asupra temei, un mai vechi scenariu de extracţie religioasă propriu, în ultimul deceniu, celui care s-a numit pe sine, după toate imperativele smereniei, Daniel al rugăciunii. O bucată consistentă din acţiunea volumului de care vorbim acum - care a apărut de curând la Cartea Românească şi care se numeşte, desigur, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor - se petrece în coridoarele clandestine ale mănăstirii Toaca. O altă bucată, semnificativă şi ea, între pereţii ccoşcoviţi ai unei hărţuite familii de martori ai lui Iehova.
Dincolo de această amprentă personală, Daniel Bănulescu se simte dator - e o datorie a generaţiei sale! - să elucideze, literar, ultimii ani, găunoşi, de comunism românesc. Mărturisesc că nu am, faţă de acest tip de demers, mai degrabă sanitar decât prozastic, o părere prea grozavă. Fiindcă ceea ce, înainte de prăbuşirea regimului, avea conturul ferm al comandamentului moral, se transformă, imediat după, într-o destul de exsanguă opţiune politică. Care se pliază fie pe scriitura bolovănoasă a unui realism de tranziţie, fie pe răzbunarea tardivă a carnavalescului
