Când am citit, cu ani în urmă, Proprietatea şi posesiunea, romanul lui Petru Dumitriu, am avut conştiinţa exactă a faptului că am întâlnit un mare prozator. Cronică de familie a fost o lectură ulterioară, confirmând, prin volumul întâi şi mari porţiuni din cel de-al doilea, că aşa stăteau lucrurile; iar cărţile realist-socialiste, parcurse mai mult din necesităţi didactice, au ştirbit prea puţin admiraţia pentru scriitor.

Sunt critici care caută numai punctele vulnerabile ale operei şi biografiei unei autor, insistând pe ele şi proiectând asupra ansamblului lumini şi umbre compromiţătoare. E în natura umană să observi mai curând defectele decât calităţile semenului tău, iar dacă totuşi le înregistrezi şi pe acestea din urmă, să le înscrii într-o ecuaţie a invidiei personale. Pe de altă parte, autoritatea critică pare mai bine servită de registrul minimalizării şi al contestaţiei, cu execuţii pe texte evident slabe şi divagaţii în faţa operelor evident bune. Petru Dumitriu oferă, din abundenţă, şi din unele, şi din altele, dublându-şi inegalitatea artistică printr-o incredibilă sinusoidă comportamentală.

Colegii şi competitorii lui de generaţie, Marin Preda şi Eugen Barbu, se înscriu biobibliografic pe nişte traiectorii predictibile. Prin romanele lui şi prin întreaga atitudine, Preda va deveni un reper al rezistenţei culturale autohtone. În schimb, Barbu, după câţiva ani de neînregimentare, va trece în extrema cealaltă, a colaboraţionismului cu regimul, murdărindu-se cu un plagiat şi salvându-se estetic cu două-trei opere excepţionale. Statura unuia se precizează pe măsură ce postura celuilalt se limpezeşte. La Petru Dumitriu, balansul moral-existenţial este atât de mare, încât etapele semnificative ale vieţii şi activităţii lui par să nu aibă nimic în comun una cu alta. Între junele Dumitriu, care debutează în 1943 cu proza Nocturnă la Münc