Nicio speranţă cu "N-a fost aşa de rău". Într-un interviu dat în 1985 de Mihai Botez, la Europa liberă, lui Vlad Georgescu, interviu neconcesiv, de mare curaj, la întrebarea despre cum fusese strategia de dezvoltare a ţării în anii cincizeci, răspunde: "În anii '50 eram foarte tânăr şi nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat atunci. Totuşi, anii '50 au fost din acest punct de vedere mai buni..." Fusese la o vârstă când lucrurile se colorau de la sine afectiv, asta înţeleg. Că nici mai târziu n-a aflat cum au fost acei ani, nu e uimitor. E uluitor.
Aflu că T s-a născut la 10,30 dimineaţa, eu la 1 noaptea. Coincidenţă sau nu, ea e solară, eu nocturn.
Vezi câte un trecător vorbind de unul singur. Altădată, ai fi zis că e nebun. Acum e a la page, cu aparatul în urechi.
"...n-am avut norocul să fiu poet", scrie Cioran. Slavă Domnului că a renunţat să fie poet! A fost poet în româneşte, adică a scris în sensul pulsiunilor lui. A devenit mare atunci când, fără să-şi cenzureze pulsiunile, a scris în contratimp.
Spitalul de oncologie. Bolnavi înghesuiţi în lift. Liftul se blochează. Liftiera e în concediu. Noroc că liftul a apucat să coboare până aproape de subsol. Acolo, după trei sferturi de oră, nişte mecanici îl deschid cu răngi.
E multă veselie în mine. Mă stric de râs.
Cioran se simte dublul lui Pascal, al lui Leopardi, al lui Baudelaire şi al lui... Iov. Excusez du peu!
A şti că poţi să te sinucizi face să nu mai fie necesar să te sinucizi, e ideea lui Cioran. De fapt, a şti că te poţi sinucide îţi dă confortul de a crede că, la nevoie, în ultimă instanţă, ai fi în stare să te sinucizi.
Când chiar ai cap filozofic, nu strică să ai şi o bibliotecă în acest cap. Exemple sunt discipolii lui Nae Ionescu. Pentru că nu au încă o bibliotecă în cap, se extaziază - paradoxal, deschizându-şi mintea - de acel "filoz
