Cum a evoluat arta braziliană de-a lungul secolului care tocmai s-a încheiat - putem înţelege cu adevărat observînd ceea ce s-a întîmplat cu un artist brazilian tipic, născut cam o dată cu secolul.
Jose Guerra Vicente trece drept unul dintre cei mai reprezentativi muzicieni ai Braziliei din secolul XX: violoncelist remarcabil şi compozitor prolific, dar infinit mai puţin celebru decît omniprezentul Villa Lobos sau decît Cláudio Santoro, acest muzician ne poate arăta însă, mai clar decît ceilalţi doi, cum s-a făcut muzică în această ţară de-a lungul secolului. Europenii ar avea de ce să se mire!
Sosit din Portugalia la vîrsta de 10 ani, în 1916, împreună cu părinţii săi - extrem de modeşti emigranţi - viitorul muzician n-a avut, în copilărie şi în adolescenţă, nici cel mai mic contact cu arta sunetelor, după cum el însuşi mărturisea, candid, mai tîrziu. Cît despre dinastiile europene de muzicieni, ce să mai vorbim...
Abia în 1922, cînd se comemora centenarul independenţei Braziliei, au avut loc la Rio de Janeiro cîteva evenimente artistice, calificate ulterior drept memorabile: o orchestră italiană a dat cîteva concerte la Teatrul Municipal din localitate şi s-au reprezentat acolo două opere: Rigoletto şi Tristan şi Isolda. La vederea unor asemenea minuni, tînărul elev de liceu de 16 ani a simţit o chemare probabil irezistibilă către muzică şi s-a hotărît pe loc să i se consacre.
Atras de violoncel, dar neavînd unde să studieze cu adevărat instrumentul, Jose, sub îndrumarea cîtorva amatori binevoitori, începe să cînte la acest instrument într-o postură mai degrabă de autodidact.
Oricît ar părea de bizar, la începutul anilor '30 nu exista în toată Brazilia nici măcar o singură orchestră simfonică. Entuziastul dirijor fără orchestră Francisco Braga înfiinţase, ce-i drept, la Rio o Societate de Concerte Simfonice,