Exista in literatura romana un poet singular care pare a-si fi propus exhaustivitatea investigatiei lingvistice in domeniul formelor traditionale (sonet, rondel), poet care-si conduce obsesiile pe rime fixe in sute de poeme stranse in elegante volume bibliofile ce se apropie de o mie de pagini fiecare si care apar uneori si cate doua pe an.
Lansarile, si ele fastuoase, reunesc uneori si o suta de invitati, printre care se numara cele mai inalte personalitati ale statului, guvernului, parlamentului, bisericii, presei, lumii artistice si scriitoricesti. Cartile, toate hors commerce, sunt daruite invitatilor inainte ori dupa generosul banchet cu care se incheie seara. Maestru de ceremonii oficiind in templul vocabulelor metronomice, George Virgil Stoenescu ocupa locul celui ce, daca n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. In plina contemporaneitate, el este deja un personaj mitologic, iar cea mai recenta carte a sa* este opera unui nabab al sensurilor esoterice.
Modul in care se serveste de mijloacele poetice ca sa construiasca un atemporal turn masonic, cu scari ascunse in grosimea zidurilor, cu barbacane, trape, galerii mascate ("galeria geamurilor de carbune"- p. 363), turn inconjurat de "fluvii ghilotina" (p. 486), este preluat cumva de la Ion Barbu, cel care-si implinea intr-altfel visele matematice, dar si de la experienta dadaista: "Faceam lucruri pe care nu voiam sa le fac/ Pierdut prin iulie sapte sub Luna plina/ Pe urmele sulfuroase ale lui Balzac/ Ce duceau in infernul Hanska ghilotina// Institutul Cvadraturilor venea de hac/ Intamplarii cand Lukundoo era regina (...) Undeva langa granita dintre Leu si Rac/ Desluseam semnul din burbonica albina" (p. 608), sau inca mai elocvent: "Cel pe jumatate surd venea la rand/ Pentru gloria ritului scotian/ Dincolo de Zodia Leului bland/ Sa poarte crucea poporului sarman// Intre Alpha si Omega gata
