Greşeşte cine spune că literatura nu-i cu socoteli. Dimpotrivă, calculele ei, de la ecuaţiile în veci nerezolvate ale hazardului la bietele potriviri de sorţi pe o tablă cît o copertă îşi cer, nu o dată, dreptul la decont. Unul intempestiv, în răspunsuri la polemici sau în notiţe anonime în josul unei pagini, deodată cu cel temeinic, deseori în mai multe volume, care încearcă, prin introducere în formulă şi scoateri din calcul, să-l dea pe omul care ai fost. În jurnal sau în luări de poziţie înseriate. Cîte ceva din amîndouă - neputinţa de-a le scrie pe rînd e a scriitorului care se consumă în fiecare coloană de gazetă - găseşti în Tămîie şi otravă, cele două tomuri, dintr-o proiectată serie mai lungă, scoase de Al. O. Teodoreanu la Naţionala Ciornei, în 1934-1935. Zeflemitorul Păstorel are, în această publicistică legată între scoarţe, gravitatea oamenilor veseli. A celor care, glumind cu aproape orice, dibuiesc puţinele lucruri, şi pe încă şi mai puţinii semeni, de luat în serios. Aşa încît primul volum e făcut, în parte, crustă peste smîrcuri, din exerciţii baritonale de admiraţie, simpatizînd cu cei care-i pozează pentru portret, însă avînd mîngîierea grea a mîinii de pietrar care alunecă peste marmură. Aşa iese, din admiraţia asta în clini, care cade şi şlefuieşte nu piedestalul, ci liniile mişcătoare ale statuii, Caragiale, par lui-meme, trimiţîndu-i, în seara cînd i se joacă Momente-le, o telegramă regizorului. În care-i spune să nu dispere. Şi cum să nu disperi, rîzînd a zădărnicie, văzînd cu ochi dezamăgiţi scenetele pe care le decupează Teodoreanu, fratele celui care e directorul Naţionalului ieşean, din Parlament şi pe care, cu îndreptăţire, le-am putea decupa şi noi? Ceva mai mult decît actualitatea clasicilor.

De un portret cusut cu fire de tămîie, şi nu în înţelesul leşios-encomiastic ce, îndeobşte, i se atribuie sfîntului miros, are parte