Ion Davideanu face parte din rîndul poeţilor care au cultul cuvîntului. Atent mereu la faptul că substanţa lirică depinde de operaţia verbală cu care e săvîrşită, că e un rod al dexterităţii sale enigmatice, îi acordă cuvîntului accepţii obiectuale, îl transpune în zona materialităţii în care ia naştere un necurmat insolit asociativ: "Imaginînd cuvîntul / în formă de taler,// umblă lin, frăţioare, / fă-ţi cruce, cruce prin care / sufli în eterul absent, // vrei să-l împuşti, cuvîntul / te miruieşte la mir, urgent,// cuvîntul, afurisită ispită, / a-l stîrni, a-l îmblînzi, a-l milui, // cu ultimul cent ..." (Afurisită ispită). În direcţia unei asemenea ontologizări, cuvîntul îşi proclamă absolutul, se confruntă exultant cu peisajul: "Cuvîntul ilot n-a îmbrăcat, / n-a purtat, nicicînd, ghilimele, // poţi intra, zor, în pămînt, / poţi zbura, şchiopătînd, în stele" (Din atîtea mere). Oare nu-i datorăm limbajului alchimia poetică, acea transmutaţie a unei fiinţe într-alta? "eu vorbesc, tu vorbeşti, / închipuim, pitac pleoştit, / eul nostru-n alt eu" (ibidem). Ca şi relaţia infinit modulată dintre proiecţia cosmică şi intimitate, dintre infinitul mare şi infinitul mic, constituind trapezul pe care, aidoma unui acrobat, evoluează poetul: "felurimi, aţintiri, / priviri îndejos, îndesus, / visînd, nevisînd, admirînd stelelor mierea, / floarea, spinii buchetelor din infinit" (ibidem). Nu fără dubiul firesc al fiinţei, nici fără scrupulul moral ce-i răsfrîng precaritatea: "ce moduri, ce mofturi, ce arătări, / arsuri şi sudori, soartă de la un măr, // unul, din atîtea mere ..." (ibidem). Sau cu o accentuată notă a rezervei de sine, cu o umilitate grotescă: "soartă în soartă, uimire am fost / şi-aş fir-aş umil pe-un tril de copil, / substantiv cuibărit în pod ruginit, // huhurezul abscons, anahoreic, anost ..." (Soartă în soartă).

Preeminenţa conştiinţei cuvîntului ac