Pentru mai mult de 3.000 de oameni există doar câteva semafoare cu semnalizare sonoră şi o clădire cu şase camere care ţine loc de sediu de asociaţie. Rar sau deloc îi zăreşti în universităţi şi chiar pe stradă, deşi unii au curaj să se ghideze cu bastonul alb prin haosul rutier al oraşului.

Pe străduţa dintre fosta Casă a Căsătoriilor şi Casa de Cultură a Studenţilor, aproape de capăt, un panou alb, cu un baston şi o pereche de ochelari negri, anunţă existenţa sediului Asociaţiei nevăzătorilor, filiala Dolj-Mehedinţi. Câteva încăperi ţin loc de bibliotecă, spaţiu de întâlnire, birou, depozit şi club. În Craiova, destinat oamenilor cu patru simţuri, mai există un atelier unde se fac ambalaje din carton - cutii de pizza, pentru piese electronice etc. Şi tot pentru ei, o parte dintre intersecţiile centrale, unde semafoarele sunt dotate cu semnal acustic. În rest, nici o şcoală, nici un teren de sport, nici o instituţie. Nici un calculator din universităţile de stat nu este prevăzut cu tehnologie asistivă, nici o bibliotecă publică nu are lupe electronice sau cărţi scrise în Braille. „Nu dorim locuri speciale pentru cei care nu pot vedea. Ce-ar însemna să faci o şcoală pentru nevăzători, lângă care să construieşti locuinţe şi apoi să le dai de lucru la un atelier din apropiere? Îi izolezi ca pe animale. Aşa se întâmplă şi cu universităţile sau cu locurile de muncă. În Franţa, spre exemplu, la Renault, într-o secţie, există patru nevăzători printre alţi 100 de oameni care pot vedea. Ei lucrează doar pe un anumit segment, dar merg la masă împreună, mai schimbă o vorbă între ei. Astfel ar trebui să stea lucrurile de la grădiniţă. În străinătate, copiii cu handicap stau printre cei normali, pentru că în felul acesta nu-i creezi nici celui bolnav un complex de inferioritate, dar nici celuilalt, întreg, nu-i formezi teama de celălalt. Dacă de la grădiniţă un copil