La toate romanele lui Dan Stanca, Cei calzi şi cei reci este o lungă dizertaţie despre sacru şi profan. Mai precis, despre modalităţile în care sacrul îşi face simţită prezenţa în imediata noastră apropiere sub forma unor întâmplări pline de tâlc, îmbrăcate pentru cei mai mulţi dintre oameni într-o haină cu aparenţe cât se poate de profane. Citind aceste romane cu o foarte solidă componentă metafizică şi eseistică, aproape automat, gândul zboară spre Dostoievski, Mircea Eliade, Bulgakov, dar şi spre Paulo Coelho, Dan Brown sau Michel Houellebecq, toţi prezenţi într-un fel sau altul (se discută despre operele lor, sunt citaţi cu referinţe precise sau au chiar statut de personaje ale romanului) în textura epică.

Într-un roman de asemenea factură, personajele prind viaţă doar prin ideile pe care le vehiculează. Nici Edgar Nour, nici interesanta sa soţie Viola (în pofida istovitoarelor partuze houellebecq-iene la care ia parte cu toată deferenţa, în numele unei aşa-zise terapii prin sex), nici prietenul lor Sebastian Saviel, într-un fel placa turnantă dintre sacru şi profan (cel care "navigând în tinereţe între peliculele lui Tarkovski şi Pasolini, gustase în egală măsură fructele lui Ťdať şi ale lui Ťnuť, extazul mistic, dar şi scârba nihilistă, fascinaţia unor personaje iluminate, dar şi dispreţul necredincioşilor, Întruparea şi Cacealmaua"), gay-ul ajuns ambasador la Vatican nu sunt decât nişte receptacole ale vieţii politice şi spirituale şi nişte purtători ai marilor dileme cognitive şi existenţiale ale vremii noastre. Nu au nici un fel de altă consistenţă, iar la sfârşitul lecturii cititorul rămâne în minte cu o sumă de idei, dar cu nimic legat de existenţa propriu-zisă a personajelor romanului.

De altfel, cadrul în care se mişcă personajele (mai degrabă discută sau meditează) este lumea reală de azi, cu întâmplările ei mai mult sau mai pu