Ultimul film al lui Guillermo del Toro, păstrează stilul şi imaginarul flamboaiant care l-a consacrat pe regizor cu El laberinto del fauno (Labirintul lui Pan, 2006) transpus la nivelul unui blockbuster, metamorforză riscantă şi în acelaşi timp provocatoare pentru un regizor de o mare sensibilitate, cu o imaginaţie debordantă şi căruia îi place să ia taurul de coarne. Şi Hellboy, eroul care poartă o admirabilă pereche de coarne, atunci cînd nu şi le "tunde" şi polizează, este produsul benzii desenate a lui Mike Mignola, intrat pe mîna unui iubitor de coride unde sîngele nu se mai scurge în nisip, ci se află în chiar pigmentul acestui demon pe jumătate îmblînzit în folosul umanităţii. Fiecare membru al echipei din care face parte ca şi X-menii lui Bryan Singer şi Brett Ratner posedă o înzestrare specială, Liz Sherman (Selma Blair) se poate transforma într-o torţă şi chiar într-o bombă incendiară, Abraham Sapien (Doug Jones) este telepat şi amfibian, Johann Krauss (James Dodd), noul agent special trimis să coordoneze echipa este ectoplasmatic după dorinţă, iar Hellboy (Ron Perlman) posedă o forţă şi o mobilitate ieşite din comun, lăsînd la o parte detaliile diavoleşti: coarnele, coada etc.. Tiparul durului este orchestrat prin replica casantă, trabucurile cubaneze pe care le fumează consecvent, trench coat-ul purtat direct pe bustul gol şi în afara pumnului foarte greu, una din mîini supradimensionată are ceva din forţa amtrack-ului, totul poate fi găsit în recuzita tradiţională a benzii desenate. Devin supărătoare în film citatele, X-urile şi Zerourile din X-Men, scene care par decupate din Men in Black al lui Barry Sonnenfeld, precum periplul agentului şi al lui Hellboy pe coridoarele instituţiei lăsînd să se vadă orătăniile infernale, teratologia de cabinet prin nenumăratele uşi neglijent deschise. La fel, am văzut în exotismul grotesc din Piaţa Trolilor reflexe din