Adevărul nu e ca parul. Nu trebuie, musai, să rupă şalele celui pe care îl luminează. Se poate şi cu duhul blândeţii. E ca un făcut: de câte ori vorbim despre propria ţară, parcă se bat turcii la gura noastră. Românii? Cei mai leneşi, cei mai needucaţi, cei mai profitori, cei mai înapoiaţi. România? Cea mai de c… ţară din sud-estul Europei şi de aiurea. De câte ori aveţi prilejul să deschideţi discuţia cu subiectul “specificul naţional”, ajungeţi inevitabil aici. Şi la comparaţii din ce în ce mai catastrofale cu celelalte naţiuni ale globului. Gândirea catastrofică şi negativă caracterizează toate popoarele. Dar trebuie să aducem completări. Toate imprecaţiile sunt valabile numai când se desfăşoară în interiorul comunităţii. Cum vine un străin şi ne foloseşte cuvintele, aceleaşi cuvinte, ne burzuluim, iar gândirea noastră devine brusc critică şi nuanţată. Nu toţi românii sunt leneşi, nu toţi fură, iar România e, totuşi, “o ţară binecuvântată de Domnul pre pământ” ş.a.m.d. Ce ne tolerăm nouă înşine devine inacceptabil, deplasat, neruşinat, răuvoitor, duşmănos în gura altuia. Prin urmare, unde e adevărul? Suntem îndreptăţiţi să ne autoacuzăm? Suntem deplasaţi când respingem acuzele?

Am să pornesc de la vorbele dlui ambasador Nicholas Taubman, mai ales că domnia sa nu se pronunţă critic pentru prima dată la adresa politichiei româneşti ori la adresa instituţiilor băştinaşe. De fiecare dată, domnul ambasador a sărit niţel limitele curtoaziei şi tot aşa a fost contrat, ajungându-se până în pragul unei crize diplomatice. Ultima lui afirmaţie sună astfel: “Dacă alegătorii (români) au hotărât să tolereze corupţia, atunci nu ar trebui să se plângă de faptul că taxele pe care le plătesc ajung în buzunarul cuiva”. O afirmaţie de bun-simţ, pe care chiar politicienii angajaţi în lupta electorală o mânuiesc ca pe o măciucă.

ONG-urile o predică şi ele: “