Valoarea unei lucrări de filozofie se măsoară după numărul de controverse pe care le poate provoca. Cu cît e mai supusă posibilităţii de a da naştere polemicilor, cu atît durata ei de viaţă este mai lungă. În schimb, dacă nu reprezintă un atentat împotriva gîndirii oficiale, posteritatea ei poate fi compromisă. Calitatea aceasta subversivă a cărţilor de filozofie este cu atît mai ciudată cu cît efectul lor se insinuează încet şi fără zgomot, neavînd nevoie de scandal sau de umori militante. Scrise în singurătate şi publicate pentru un număr restrîns de cititori, ele izbucnesc în atenţia colectivă numai după o perioadă de latenţă. E ca şi cum ar avea nevoie de un răstimp de incubaţie înainte să molipsească minţile oamenilor. Iar atunci cînd o fac, dezbaterea pe care o iscă pare să fie defazată în raport cu temele presante ale zilei. De aceea, mai toate cărţile care au făcut epocă în istoria filozofiei au părut a fi întîrziate în raport cu spiritul vremii. De fapt, în asta a stat şi norocul lor: dacă ar fi fost pliate pe moda clipei, ar fi dispărut odată cu ea. Spengler, Heidegger sau Carl Schmitt au scris în contra curentului dominant al vremii, şi tocmai de aceea astăzi mai vorbim despre ei. Ceea ce i-a făcut să supravieţuiască epocii în care au trăit a fost tocmai inadecvarea gîndirii lor la tiparul oficial. Au fost de la început inactuali, aşezaţi strîmb, de aceea au rămas.

Husserl este un alt exemplu de gînditor inactual. A făcut epocă în chip discret şi temeinic, preschimbîndu-se cu timpul într-un nume indispensabil pentru oricine vrea să parcurgă, pornind de la începuturi către prezent, istoria fenomenologiei. Citite cu ochiul secolului XXI, temele lui par picate din cer, iar tonul cu care scrie despre ele are sobrietatea nepărtinitoare a unui meteorolog care descrie un uragan aflat în desfăşurare. Cu alte cuvinte, întemeietorul fenomenologiei scrie aşezat