Promotia mea de filologi s-a reunit dupa facultate o singura data. Cateva fete (acum, bineinteles, doamne onorabile) avusesera rabdarea si tenacitatea de a ne aduna intr-o sambata de iunie mai intai intr-un cadru festiv la facultate, la celebrul nostru amfiteatru Odobescu, iar apoi, mai studenteste, la o terasa. Colegele astea reusisera sa treaca peste multele refuzuri intampinate, peste multele orgolii care facusera ca ani de zile sa nu ne putem intalni. Nu ne-am adunat prea multi, vreo 30, cred, din 80-90 cati terminaseram, dar, pentru mine, tristetea a fost cat pentru sute de persoane.
Imi place sa vorbesc despre colegii mei "filologi", si nu despre "profesorii de limba romana" sau de vreo "limba straina", pentru ca pe diplomele noastre asa scrie: "filolog". O meserie pe care n-a practicat-o nimeni din promotia mea si o specialitate pe cale de disparitie in Romania. Printr-un nefericit concurs de imprejurari, promotia mea s-a trezit in intregime trecuta la profesori. Legea privind repartitiile prevedea obligativitatea stagiului in productie. Adica, inainte de a ajunge la un institut de cercetari, in presa, edituri sau in invatamantul superior, orice absolvent era obligat sa ia contact cu viata reala, aia sanatoasa, creatoare de mari caractere, pas important in faurirea omului nou, constructor devotat si constient al socialismului.
Mi s-au repetat sabloanele astea de atatea ori in rastimpul cat am incercat si eu sa scap de onoarea de a fi profesoras de provincie, incat, iata, le pot reproduce dupa mai bine de 30 de ani fara greseala sau ezitare. Cei mai multi dintre noi nu daduseram la Filologie spre a fi profesori. Pentru asa ceva existau institutele pedagogice. Sigur, nici nu credeam ca filologia scoate scriitori, dar multi voiam sa cercetam, sa scriem, sa editam, in fine, sa practicam meserii "filologice". Ne-au incropit in anul al treilea
