Incheind, în urmă cu câţiva ani, lectura volumului A cincea esenţă (1989), notam ca pe un repertoriu tematic reprezentativ pentru toată poezia lui Dan Damaschin, următoarea secvenţă din ciclul Aproapele meu, Heraclit: "Clarviziune şi delir; utopie şi coşmar al deznădădejdii; / Revelaţie şi retragere a harului; predicatele noului ecleziast; / Dezacorduri ale unui suflet în necontenită surpare, / Maledicta şi eclipsele sacrului; invocaţii ambigue; / Speranţa ce purcede din abis". O asemenea lectură de sine se dovedeşte foarte exactă şi pentru cărţile pe care poetul le-a publicat după această dată, şi anume Kaspar Hauser (1991), Atotsfârşitul (1995), Îndurările şi alte poeme (2002), Rugăciunile pictorilor (2005). O antologie recentă - Denecuprinsul (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007) face un nou bilanţ, în care aceste ultime volume sunt reprezentate cu o pondere semnificativă. Distanţa faţă de ceea ce poetul numise cândva ca ideal "reîntronarea inocenţei" pare a se fi instalat definitiv în scrisul său, marcând rămânerea ca şi definitivă într-o stare de criză profundă, ce se răsfrânge şi exprimă adesea foarte direct în versuri, ca fiind deopotrivă a lumii de azi, căzută sub imperiul răului şi al damnării, şi a eului propriu, prins dramatic între aspiraţia salvării, a unei mântuiri mereu visate, şi sentimentul neputinţei de a cuprinde el însuşi şi, ca atare, de a exprima, ceea ce rămâne din principiu de neatins, fiind, după formula lui Rudolf Otto, "das ganz Andere", acel "cu totul altul", adică Sacrul şi Absolutul.
Trimiterea, prin primul titlu, Kaspar Hauser, la misterioasa figură a tânărului german de la începutul secolului al XIX-lea, care fusese ţinut captiv de la prima vârstă a copilăriei în întuneric şi izolare, pentru a se confrunta, adolescent cumva sărac cu duhul, analfabet şi cvasiafazic, cu o lume despre care nu ştia nimic, pentru a fi asasinat în cele