Ioana Lupea: „Criza există în România, deocamdată, doar în discursurile politicianiste şi în dobânzile unor bănci care au profitat de lupta politică dusă în economie“.

Criza a început în România cu una de nervi. A debutat fulminant în jurul datei de 1 octombrie, odată cu prorocirea ei isterică de către premierul Tăriceanu şi ministrul său de finanţe, Vosganian. Până în marţea fatidică a majorării salariilor profesorilor, în România curgeau laptele şi mierea liberală, într-o cantitate atât de îndestulătoare încât şeful executivului ne recomanda să colonizăm SUA cumpărând casele americanilor sărăciţi. Dintr-o extremă a serenităţii vecină cu inconştienţa guvernul României a căzut, după votul din parlament, în cealaltă: criză profundă, inflaţie galopantă, impozit de 2.000 de euro pe cap de locuitor. Nu se poate stabili cu exactitate dacă la originea „crizei“ a stat decizia populistă a aleşilor sau bazaconiile catastrofice ale lui Tăriceanu cu „preţul pâinii va ajunge la 1.000 de lei“. Să ne amintim însă zicerile înţeleptului Mugur Isărescu, rostite în ritmul creşterii euro în raport cu leul: „Cuvintele lovesc mai tare decât faptele“.

Deşi în spaţiul public se vorbeşte ca şi cum băncile ar cădea ca prunele toamna, economiştii se uită în cifre şi nu văd criza. Doi şefi ai unor firme importante de audit, Deloitte şi Mazars, au dubii serioase că România poate fi lovită de vreo catastrofă în condiţiile unei creşteri economice de peste 8% în 2008 şi a stabilităţii sistemului bancar. BNR ne anunţă că volumul de credite acordate populaţiei şi firmelor s-a majorat cu 50,5% faţă de luna septembrie a anului 2007 şi că se economiseşte puţin mai mult.

Însuşi guvernul care ne flutură ameninţător criza prin faţa ochilor se poartă ca şi cum nimic rău nu se poate întâmpla. Bugetul pe 2009 este îndestulător, prea optimist spun analiştii. Iar liberalii ş