... despre ce-a rămas...
M-a rugat un prieten să scriu despre o altă batjocură a instituţiilor publice, dar nu pot. Nu acum, nu săptămâna asta. Asta e săptămâna lui, numai a lui, a celui în a cărui memorie scriu aici, a celui în a cărui memorie m-am apucat de scris. De fapt, chiar azi, săptămâna patimilor lui s-a încheiat. Dar să nu credeţi că vorbesc tot timpul despre el...
M-am lăsat. Acum, rareori îi mai pomenesc numele. Doar din când în când... când mai povestesc... sau când sunt întrebată câţi copii am, deşi îmi pare că-l pun pe interlocutor într-o postură delicată, în care nu prea ştie ce să spună. Şi atunci îi fac un semn cu mâna: "Înţeleg, mulţumesc, asta e!". De-aia m-a şi mirat cel mic când mi-a dezvoltat acel întreg scenariu legat de Vlad. Iar când l-am întrebat dacă-l visează – asta părând a fi singura explicaţie plauzibilă – el mi-a răspuns candid: "Nu, mama! Dar mă joc mereu cu el!". După câteva momente de şoc am pus totul pe seama vârstei şi pe greutatea lui de a se poziţiona în timp. Pentru el, trecutul înseamnă "ieri".
Cu pozele... e la fel. Relaţia mea cu ele e neschimbată – le vreau, mă bazez pe ele şi mă liniştesc la gândul că păstrează imaginea lui, însă răsfoirea lor are efect de laţ sau de pumnal... E... cum să vă spun... parcă tot sângele ţi se retrage treptat spre inimă. Mai întâi din mâini, apoi din picioare, iar într-un final realizezi că şi capul s-a golit şi totul prinde a se învârti ciudat şi simţi cum te răceşti în timp ce te cuprinde şi amorţeala. Şi patru ani devin brusc "ieri". Apoi, cu inima înecată şi cu greutatea atârnând în piept, pluteşti amorţit şi rece, negăsindu-ţi liniştea şi rostul. Da. Cam asta mi se întâmplă când mă uit la poze... Apoi mai e ultima zi, cea care încheie cortegiul anual al grelelor zile de octombrie. Ziua înmormântării şi, pentru ca nefirescul să fie desăvârşit, ziua lu
