Catastrofa intervine când lumea interlopă face regulile pentru cei care nu au apucat să fure, n-au de unde sau nu ştiu cum s-o facă. Lăcomia care duce la corupţie pare a fi una dintre acele trăsături mult mai puţin legate de sistemul politic decât vor să ne facă să credem teoreticienii de ultimă oră. Se fură în capitalism şi s-a furat în comunism, se fură în democraţii şi în dictaturi. Ceea ce deosebeşte unele ţări de altele este disponibilitatea autorităţilor de a cerceta şi de a stabili adevărul independent de influenţă şi de a-i pedepsi exemplar pe cei vinovaţi. Prin exemplar nu înţeleg pedepse foarte mari, ci pedepse meritate, aduse la cunoştinţa opiniei publice, în aşa fel încât victoriile luptei împotriva corupţiei să devină un factor de disuasiune pentru aceia care se află în pragul ei. Desigur, dincolo de legi, de sistemul juridic şi de măsuri represive mai există un factor dificil de legiferat.  Filmele anilor ‘80 din secolul trecut au lansat personajul „micului judecător”: al magistratului cinstit, decis să-i pedepsească pe infractori indiferent de poziţia lor politică, în pofida ameninţărilor şi refuzând avantajele materiale oferite în schimbul tăcerii. Nu era un personaj inventat, asemenea judecători au existat şi în Franţa, şi în Italia, şi în Statele Unite şi ei au adus în boxa acuzaţilor persoane aparent deasupra oricărei bănuieli, policieni şi patroni dovediţi vinovaţi, şi multe au sporit populaţia cu deţinuţi „de lux”. În locurile unde toţi judecătorii sunt „mari”, asemenea performanţe sunt greu de imaginat. Marile afaceri de corupţie nu şochează doar prin dimensiunea sumelor implicate, ci prin conexiunile necesare realizării lor.  Anexarea autorităţilor la marile fraude şi impunitatea de care se bucură după ce unii au fost descoperiţi influenţează rapid şi decisiv comportamentul întregii populaţii active. Hoţia încetează să mai fie un delict, dimpot