Un amic din America mi-a povestit că părinţii lui au văzut, pentru prima oară din anii ’40, un ascuţitor de cuţite ambulant pe strada lor. O meserie de criză, un fel de cerşetorie cu o treabă de făcut. Dai un dolar şi-ţi ascut toate cuţitele din casă. Treaba ta ce faci cu ele: îţi tai venele sau tai pantofii vechi în şuviţe înainte să-i pui în oală, cum făcea Charlie Chaplin. Ascuţitorii de cuţite au dat şi la noi lovitura. Au mărit cu 50% impresia că România chiar are bani să-şi plătească profesorii. Au ridicat spre cer, cu jumătate de metru mai sus, steagul imaginar al prosperităţii naţionale. Au dat bani din aer, cu care profesorii şi doctorii şi pacienţii şi elevii vor cumpăra mâine tot aer, la preţuri cu 50% mai mari decât azi. “Mulţumim pentru masă”, pot spune acum speculanţii care şi-au făcut socoteala prăbuşirii leului. Mulţumim clasei politice a I-a B, din şcoala de aleşi cu nevoi speciale. O gaşcă de oameni care aleargă în trafic cu ochii închişi, protejaţi de impactul iminent doar cu o pereche de ochelari de soare. Pentru ei, aritmetica se aplică doar la banii pe care îi ai în buzunar, nu şi la ăia pe care îi scoţi pe nas, la Pipa Păcii cu sindicatele, la Clubul de Noapte Bună în care electoratul vine şi-ţi dansează în poală, pe voturi. Luaţi de-aici,că nu mă doare gura.
Gura asta ar trebui cusută. Să arunci cu bani care nu există e umilitor şi pentru profesori, şi periculos pentru noi toţi. Ia mai citiţi o dată fraza asta. Ştiu, e plicticoasă şi tristă: pe cine să scoţi la miting pentru aşa ceva? Cum să rezişti, ca lider de sindicat, fără să ceri ce sună bine, nu ce e bine pentru toată lumea?
N-ai cum. Însă domnul preşedinte nu e lider de sindicat şi nici agent electoral pentru partidul care vrea să pară mai de dreapta în povestea asta. Păstrând proporţiile şi lăsând la o parte sângele albastru, preşedintele e cumva în situaţia Regelui