Originalitatea nu-i da afara din casa pe scenaristii lui "Eagle Eye", iar eforturile financiare ale productiei si carisma lui Shia LaBeouf echilibreaza doar partial golurile povestii. Filmul nu pierde insa ritmul; fiecare pas al eroilor e punctat de explozii si scurte rasuciri ale planurilor. Ritm, da. Logica, nu.
Sa ceri mai mult decat ti se poate oferi? Doi oameni obisnuiti din Chicago, un tanar care nu se remarca decat prin faptul ca fratele sau, aflat in armata, a murit de curand, si o femeie al carei copil e rapit - ajung protagonistii unei curse contracronometru al carei finis e un concert la care participa presedintele SUA. Care finis e trecut cu brio, mai ceva ca la fortele speciale.
Si nu e doar faptul ca Jerry si Rachel par sa reziste oricaror greutati sau ca intra repede in ritm, din momentul in care o voce de femeie incepe sa le dea diverse comenzi la telefon. E, pur si simplu, nelamurirea ca cineva poate controla absolut orice - incepand de la convorbirile telefonice si continuand cu reclamele de pe strada, mersul trenurilor, cursele aeriene, ATM-urile.
Desigur, aceasta entitate pare supra-naturala. Dar ceea ce se dovedeste a fi aceasta entitate nu mai surprinde pe nimeni, mai ales daca spectatorul a vazut cel putin "2001-Odiseea spatiala", celebrul clasic al lui Stanley Kubrick.
Dar aici nu ai de-a face cu nicio punere in abis a relatiei om-masina sau a ideii de divinitate. Toate parghiile folosesc - bine intinse - la desfasurarea unei productii de actiune cu adrenalina prelingandu-se pe pamant, din aer si prin apa, si cu viteza infasurandu-se in jurul gleznelor infierbantate de efort.
O singura data, o sclipire a scenariului iti sugereaza ca protagonistii acestei curse infernale sunt oameni obisnuiti surprinsi in situatii neobisnuite - atunci cand cineva spune ca numai in filmele de actiune raufa
