Ce taină grozavă este timpul! Îmi amintesc că m-am îndrăgostit de o femeie numai fiindcă îi plăcea să vorbească despre timp, de dragul acestei înalte preocupări, multe păcate i-am iertat...
Teodor Mazilu
Ce seducătoare şi poetică e teza lui Kant despre timp, pe care, de câte ori mă înşela, mi-o descria cu atâta farmec frumoasa, infidela şi erudita doamnă. Kant susţine că scurgerea, mişcarea timpului ar fi o iluzie, că totul se petrece instantaneu, şi că fuga Mariei din Egipt şi invaziile lui Napoleon şi premiera noului film de la "Republica" se petrec simultan, că nu există între aceste evenimente nici o distanţă de timp, că această distanţă pe care o măsurăm chiar în mii de ani nu există, e doar rodul mărginirii noastre. Nu e frumos? Dar o fi oare adevărat? Teza genialului Kant e una din cele mai frumoase poveşti născute de gândirea omului. Singura obiecţie pe care o aduc poveştilor, e că nu sunt adevărate. Şi atunci? Sigur în materie de timp, eu ştiu şi mai puţin decât Kant. Adică, mai exact, nu ştiu nimic. Timpul rămâne pentru mine o taină cumplită. Eroziunea materiei demonstrează totuşi că timpul obiectiv, material există. Ne e greu să ne închipuim că naşterea şi moartea se pot petrece simultan. Să fie şi asta o mărginire a gândirii noastre? Pe urmă te întrebi, evident, copilăreşte, de unde vine acest timp şi unde se duce...?
"Pentru noi timpul e distanţa dintre două plăceri... Noi vrem să ne refugiem în senzaţii, şi orice întârziere ni se pare o veşnicie. Timpul devine în acest caz un duşman, aşa se naşte dorinţa de a-l umple cu altceva, iar uneori, în momentele de furie, chiar de a-l ucide. Timpul, ca senzaţie, e un duşman, de aceea încercăm adeseori să-l omorâm. Asta e totuşi mai puţin important. Mai important e să vedem că tot ce nu înţelegem se transformă în timp, ne dă senzaţia de timp. Deci timpul ar fi produsul
