Cu mandatul de noua ani la sefia Curtii de Conturi in buzunar, Nicolae Vacaroiu, 65 de ani, are, de-acum, toate sansele sa-l eclipseze pana si pe Ion Iliescu in privinta longevitatii politice a celor care au inraurit caracterul hibrid al sistemului politic definitoriu ultimilor 15 ani. Acum opt ani, cand devenea presedinte al Senatului, mai putea fi absolvit oarecum pe considerentul ca accedea intr-o functie preponderent onorifica. In cazul unor democratii neconsolidate insa, cum este cea a Romaniei, actuala sa functie este, categoric, una extrem de importanta.
Fiind un personaj dotat cu certe aptitudini fariseico-solomonice, acestea se vor dovedi, neindoielnic, de mare valoare in fruntea organului de control financiar suprem al unui stat in care afacerile cu institutiile publice decurg cat se poate de opac, iar legislatia este fie ambigua, fie plina de lacune – neajuns ce permite ca totul sa fie negociabil sau interpretabil in fel si chip. Ca atare, presedintia Curtii de Conturi presupune un melanj special de abilitati – aidoma celor particulare carciumarului nevoit sa potoleasca, simultan, scandalagiii din local, sa rezolve problema politiei aparute si sa se dedice, cu jumatate de ureche, si problemelor cotidiene ale clientilor fideli pusi pe confesii.
In marmorata taverna parlamentara elocventa, o prezenta impunatoare si un acut simt al raspunderii fata de consolidarea democratiei constituie, s-ar zice, criterii optionale pentru functia unui presedinte de Camera. Acesta poate impresiona mai degraba printr-un spirit inventiv in ceea ce priveste aplicarea regulamentelor, printr-o tacere pastrata pe tema nenumaratelor schelete din dulapurile parlamentare, prin maleabilitate si expeditivitate in vederea controlarii diverselor grupuri de interese – capabile, oricand, sa distruga sau sa distorsioneze, in propriul interes, vreo lege menita a servi i
