Unul din miturile distruse de actuala criza financiara este cel al bancii ca actor fundamental al economiei de piata.

Regula de baza a economiei concurentiale spune ca daca nu iti poti acoperi la un moment dat cheltuielile din venituri trebuie sa iesi din joc. Pe piata trebuie sa ramana ca actori/jucatori numai aceia care stiu sa aloce resursele fara sa le risipeasca.

Faptul ca bancile care au realizat pierderi uriase nu au putut fi declarate in stare de faliment, pentru ca prin aceasta

s-ar fi periclitat soarta unor intregi comunitati umane, a demonstrat ca acestea nu mai se supun regulilor economiei de piata, ci indeplinesc functii de furnizoare de utilitati publice. Nu poti declara in stare de faliment si opri activitatea companiei furnizoare de apa/electricitate/gaze pentru ca periclitezi existenta populatiei arondate acestor companii. Acelasi lucru se intampla si cu bancile.

Mai mult chiar, datorita globalizarii, efectele inchiderii unei banci intr-o regiune a lumii pot fi dezastruoase asupra comunitatilor din alte parti ale planetei (asa cum nu se intampla pentru furnizarea celorlalte utilitati).

Cultura institutionala a oricarui furnizor de utilitati trebuie sa fie orientata spre asigurarea stabiltatii serviciilor pe care le furnizeaza pe termen lung. Motivatia managementului si angajatilor companiei furnizoare de apa/electricitate/gaz este asigurarea continuitatii si sustenabilitatii furnizarii serviciilor catre comunitate respectiva.

Specific bancilor este insa faptul ca au reusit sa creeze o cultura institutionala orientata spre stimularea obtinerii de rezultate pe termen scurt. Bonusurile oferite managementului si angajatilor bancilor, pe baza realizarilor din bilanturile anuale, i-au orientat pe acestia spre a gandi pe termen scurt, prin comparatie cu competitia si a isi asuma riscuri nerezonabile, legitimate numai de i