SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În spatele blocului meu nu mai există nici un centimetru pătrat de asfalt orizontal. Privit de sus, locul seamănă cu o geacă turcească de petice. Privit de jos, nu seamănă cu nimic.
Cel mai greu pentru maşini e în zonele unde s-au cârpit cârpelile. Însă e bine, că se lucrează mereu. Ce e rău e că nu ştie nimeni cine lucrează şi la ce. Unii sapă, alţii astupă găurile. Unii vin cu roaba şi toarnă nişte plăcinte fierbinţi de asfalt, alţii sparg a doua zi plăcintele şi montează ceva. Vrând să înţeleg care e logica acestei activităţi frenetice, finalizată în câteva umflături care se dezumflă repede şi devin gropi, am stat de vorbă cu un împuternicit cu lopata. Omul tocmai umplea cu ciment o groapă, în care ar fi trebuit să toarne asfalt, şi nu era foarte amabil. În plus, vorbea de parcă ar fi mestecat mult timp asfalt, iar acesta îi încleiase maxilarele.
Din explicaţia pe care a molfăit-o asfaltatorul acela, care turna ciment, am înţeles că treaba mergea greu din cauza câtorva tâmpiţi. De la voi, de la firma voastră sunt tâmpiţii ăştia – l-am întrebat – sau de la firma care a scormonit în şanţurile cu conducte? Omul a făcut un semn cu capul spre dreapta, ceea ce însemna că tâmpiţii trebuie căutaţi mai degrabă în dreapta. Din felul ezitant în care a mişcat capul şi şi-a mutat asfaltul din gură în partea opusă, reieşea că şi în stânga ar fi nişte tâmpiţi, dar că aceştia vin la treabă în zilele următoare.
Lucru care s-a şi întâmplat. De la echipa care a spart cimentul, ca să mai monteze o conductă, am aflat că şi cei dinainte stăteau bine la tâmpiţi. Un alt împuternicit, cu ţevile, s-a exprimat foarte direct: Fiecare firmă cu tâmpiţii ei!
Din felul în care mi-a vorbit, se vedea că teoria gropilor în România nu putea fi separată de teoria tâmpiţilor. Având fiecare firmă tâmpiţii ei, b
