Ţipirig, un brunet pe care tradiţia mahalalei îl agăţase de bidinea încă din copilărie, a fost ales printr-un ordin venit de la raion, imediat după instalarea puterii populare, secretar al comitetului orăşenesc de partid. Funcţia şi organul i se potriveau de minune.

Fiindcă omul nu a ştiut niciodată ce i se întâmplă şi nici nu s-a obosit să afle vreodată. Inerţia era de bază. Se spunea despre Ţipirig că îi era mai uşor să câştige banul decât să-l numere. Tocmai de aceea muşchiul gândului nu i-a tresărit când a fost instalat la consiliul popular, în odaia pe care până atunci o spoise de mai multe ori, pe când era casă a lui Stavride. S-a răscrăcărat autoritar şi s-a proptit în fruntea trebii fără nici o apăsare. Aşa cum văzuse el că procedează şi tovarăşul de la raion.

Gestul, doar gestul a fost suficient pentru ca bietul Ţipirig să devină dintr-o dată tovarăşul Ţipirig, un tovarăş dedicat cauzei, competent şi autoritar deopotrivă. La un moment dat, la tovarăşul Ţipirig a venit în audienţă Adicolon, fostul meşter al celui care preluase puterea în oraş. Avea un necaz Adicolon. Executase nişte lucrări pe la ăia de la cooperaţia de consum şi nu fusese plătit. Despre asta era vorba. Ţipirig l-a ascultat pe Adicolon cu o răbdare plină de fudulie, după care a băgat discursul principial. "Măi Adicoloane, înainte să ajungi aicea la mine ai fost tu la Gealiu, ăla dă e secretar al organizaţiei de bază de la voi? Nu?! Păi du-te, măi Adicoloane, ca să-ţi zic aşa, întâi acolo şi numai dacă nu rezolvă Gealiu te prezinţi la mandea. Ia-o de jos în sus, cum e la statut. Tu n-ai de unde să ştii, da avem şi noi anarhia noastră." Cultura de masă proletară îl ajutase pe Ţipirig să fie sincer. Dacă ar fi ştiut secretarul comitetului orăşenesc de partid ce este aceea anarhie şi-ar fi dat singur vot de blam cu avertisment în urma unei autocritici mânioase. Dar