Încă din primul an de facultate, la Moscova, s-a îndrăgostit de Marina cel mai frumos şi râvnit băiat din facultate – Marcel Voica, român de origine. Într-o zi a auzit cum o colegă de facultate povestea că a descoperit printre studenţi un român foarte drăguţ. “L-am cunoscut la dans într-o seară, mi-a spus că îl cheamă Marcel, avea ochi verzi foarte frumoşi. Nu ştiu ce a văzut la mine, dar a rămas ţintuit locului atunci când m-a văzut. Mi-a povestit că s-a născut într-un sat oltenesc foarte sărac, dar fiindcă era un elev foarte bun şi silitor, a fost trimis să-şi facă studiile la Moscova”.
HOTĂRĂREA. Au început să danseze în fiecare sâmbătă. “Apoi, trei ani am fost nedespărţiţi. După o perioadă încărcată cu tot felul de conflicte de familie, mama a murit. Ştiu că mama a lăsat o scrisoare, însă nu am fost lăsată să o citesc. Era în anul 1956, an în care m-am hotărât să mă mărit cu Marcel şi să plec cu el în România. Mătuşa Mara nu era de acord, dar i-am dat o listă cu ce ne trebuie ca să ne începem viaţa, a început să plângă, s-a înmuiat. Ce era trecut pe listă? O veioză, o cârpă de praf, o oliţă de noapte, o tigaie şi o cratiţă. Şi o mai rugam să îmi înapoieze lingura mea preferată de lemn cu care am venit din Ivanovo. Atât! Când te gândeşti că acum unii copii pretind casă, maşină, călătorii de nuntă costisitoare. Mai târziu, tata avea să îmi plătească nu numai chiria pentru o cameră în România, dar şi toate cheltuielile necesare nouă. Ne-am căsătorit întâi la Moscova. Marcel avea să lucreze în România în Consiliul de Miniştri. Şi iată-mă, în 1959, în trenul Moscova-Bucureşti, cu geamantanul plin şi cu o pungă voluminoasă cu «pirojki». Până la Bucureşti nu m-am dezlipit de geam. Mă încântau gările mici, cochete şi curate, lipsa de aglomeraţie...”.
ZBUCIUM. Deocamdată, o garsonieră la etajul doi, pe Calea Victoriei, de unde vedea lumea bucureş
