Un vechi dicton, ce este mai actual astăzi decât acum un secol, când a fost pus în circulaţie, sună aparent ciudat: "Bancherul îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă".
E, desigur, o metaforă. O figură de stil bine ţintită, din care răzbate un adevăr semnificativ: acela că, în relaţiile cu băncile, oricare ar fi clientul: o ţară, o companie sau o familie, nu va exista niciodată şansa de a scăpa de sărăcie primind un credit. Mesajul e cât se poate de limpede: scapă singur de sărăcie, dacă eşti în stare, apoi vino la bancă şi dovedeşte că pe uliţa ta a ieşit soarele.
Dacă poţi într-adevăr să dovedeşti, banca îţi va da umbrela. Adică un credit. Şi ţi-o va lăsa (ori mai mult: îţi va da alte şi alte umbrele) cât timp reuşeşti să menţii soarele.
Aşadar, când vorbim despre starea creditelor nu putem implica în nici un fel stări afective. Pentru că, dacă vom judeca lucrurile cu sentimentalism, vom reuşi cu greu sau nu vom reuşi deloc să rezistăm ispitei de a deplânge faptul că o familie de pensionari, soţ şi soţie, câştigând împreună 5-6 milioane de lei pe lună, şi-ar dori un credit de consum, ca să-şi cumpere un frigider, dar nu găseşte înţelegere la nici o bancă. Un caz autentic. De aici mai e un singur pas, ce a şi fost deseori făcut, până la a încrimina normele BNR pentru că ... taie accesul săracilor la creditele bancare.
Nu e deloc corect să amestecăm lucrurile. Creditele bancare nu sunt şi nici nu pot fi ajutoare pentru săraci. Mai întâi să apară soarele şi abia apoi băncile vor extinde creditele de consum. Şi, mai cu seamă, creditele ipotecare pentru construcţii de locuinţe, care acoperă o perioadă de 10, de 20 sau de 30 de ani.
Oricum am judeca, în nici un fel nu putem confunda creditul cu ajutorul social. Fără îndoială că o societate are obligaţia să-şi sprijine săracii. Nu însă dându-le cre