“Aş fi vrut să fiu o femeie foarte frumoasă şi să am părul roşu şi lung până la umeri...” Aşa îşi începea Marina Voica confesiunile cu ocazia interviului pe care mi l-a acordat în primii mei ani de presă. Mai precis, în aprilie 1995, pentru suplimentul cultural “Carusel” al cotidianului Azi. “O veţi cunoaşte în ipostaza de «povestitor», care-i şade – nu-i aşa, foarte bine”, făceam eu atunci introducerea în lumea Marinei. “Aş fi vrut să fiu o femeie foarte frumoasă şi să am părul roşu şi lung până la umeri... Cred că frumuseţea este uneori peste toate talentele artistice şi cel mai de preţ dar dat de Dumnezeu. Apoi mi-aş fi dorit să fiu o fire mai veselă. Deşi poa-te că şi ce am eu este cel mai bine. După tot ceea ce mi s-a întâmplat bun în viaţă, am continuat să rămân cu aceeaşi mentalitate pe care o aveam în primii ani de facultate, când mă consideram o biată fată... Dar, dacă ar fi să o iau de la capăt, cu experienţa de viaţă şi înţelepciunea dobândite, aş deveni actriţă”, a început din prima Marina.

FILMUL. O întreb de ce nu a devenit actriţă, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. Când am debutat în cinema, în filmul lui Mircea Săucan “Ţărmul n-are sfârşit”, eram “Marina Voica, îndrăgita interpretă de muzică uşoară”. Deşi Mircea îmi tot spunea: “Doi bani nu faci ca şi cântăreaţă. Tu actriţă trebuie să fii!”. Cred că avea dreptate, pentru toţi cei care au văzut filmul – jucam o rusoaică, o fată ce caută mormântul tatălui său, toţi cunoscuţii mei au concluzionat: “Să ştii că filmul a pierdut prin tine o mare actriţă!”... După aceea ar fi trebuit să joc în “Meandre” şi în “Drum în penumbră”, dar am abandonat ambele proiecte. Am regretat, dar era deja mult prea târziu. Aş fi fost şi o bună actriţă de comedie, am mult umor şi am reuşit să-l scot la iveală mai ales în textele scrise de mine. (...)Am avut marele avantaj că ştiu şi română şi rusă, două limbi literar