Când te întâlneşti cu Octavian Bellu, cel mai mare antrenor de gimnastică din lume, pentru un interviu, eşti un privilegiat. Viaţa lui, care se confundă cu gimnastica, este fabuloasă. A intrat ca antrenor în sala de gimnastică de la Deva ca într-un templu, la 1 aprilie 1981, ce păcăleală istorică, cu gândul că o să stea câteva luni şi a "ieşit" după 24 (douăzeci şi patru) de ani. Avea 30 de ani când a început ca un antrenor anonim şi împlinise 54 de ani când devenise cel mai mare antrenor al lumii şi pleca de la echipa naţională. Citiţi această poveste incredibilă, povestea unei vieţi dedicate gimnasticii şi României, povestea lui Octavian Bellu, începând de astăzi în Jurnalul Naţional.
Tânărul timid, cu plete şi mustăţi, le-a speriat "din prima" pe olimpicele lui Bela Karoly, care crezuseră că "au scăpat de dracu şi aveau să dea de ta-su‘‘. Marius Tucă : Cum a început povestea? Octavian Bellu: Sunt multe poveşti. Care dintre ele ar fi mai interesantă?
Povestea lui Octavian Bellu. Să spunem că a început la Ploieşti. N-o să intru în amintirile din copilărie. Pot spune doar că, fiind un copil foarte plăpând, am încercat să compensez într-un fel lipsa unor calităţi fizice prin dorinţa de a performa într-un sport pe care, după părerea multora, mi l-am ales greşit la început. Nu ştiam că o să cresc aşa…
Care era sportul? Gimnastica.
Se poate performa în lipsa unor calităţi fizice deosebite? Asta presupuneam eu înainte să văd ce-nseamnă să faci gimnastică de performanţă… Credeam că performanţa pe care puteam s-o ating era strict legată de faptul că, din persoana filiformă care le stârnea un zâmbet celor din jur, puteam să mă dezvolt frumos. Gimnastica dezvoltă frumos musculatura, postura, atitudinea chiar. Şi, din punctul ăsta de vedere, nu pot spune că nu am simţit efectele. Din punct de veder
