Vineri, 24 octombrie, presedintele Romaniei, Traian Basescu, a promulgat legea privind cresterea salariilor profesorilor, declarata anterior constitutionala de Curte si votata, inainte, cu lacrimi de emotie in ochi, de plenul unanim al Camerei Deputatilor. Evenimentul, salutat cu aplauze de sindicatele din invatamant, primit cu bucuria celui care vede creat un precedent de celelalte formatiuni sindicale ale bugetarilor - desi presedintele a lansat o chemare la pace sociala si la un moratoriu pe cresterile salariale in sectorul bugetar - si cu scrasnete si nervi de guvern, in frunte cu primul ministru Calin Popescu Tariceanu, care si-a chemat ministrii la raport. Suspansul creat de presedinte - Traian Basescu a asteptat ultima zi legala pentru promulgare - a fost, fireste, acompaniat de nesfarsite discutii in mass-media, pentru a nu mai aduce aminte de actiunile sindicale de protest ale functionarilor publici, care nu par sa ia in serios nici atitudinea foarte seaca a guvernului, nici pe aceea mai impaciuitoare, dar nu mai putin limpede, a presedintelui. In foarte agitata piesa a majorarii salariilor profesorilor exista aparent doua “tabere”, una care doreste marirea, alta, aflata in neta minoritate, care o refuza pe motiv de subminare a economiei nationale (e bine ca, dupa verdictul dat in urma cu 19 ani lui Nicolae Ceausescu, se mai pot identifica si alti vinovati pentru acelasi delict). Cei mai legitimi, fie in actiuni, fie in revendicari, par a fi presedintele, respectiv profesorii. In privinta cadrelor didactice, nu trebuie sa fii un geniu al matematicii sau al sociologiei ca sa fii de acord ca, intr-adevar, cu un salariu de 700 de lei pe luna nu se poate trai si, pe de alta parte, nu se poate cere performanta. Nu e de mirare ca numarul suplinitorilor a depasit, in invatamantul preuniversitar, orice limita admisibila, iar aces