Dacă ar avea măcar decenţa să se informeze, politicienii români şi-ar da, poate, seama ce ravagii pe termen lung au făcut demagogia şi populismul în imediata vecinătate Politicianul român, de la stânga la dreapta, are un simţ foarte dezvoltat al catastrofei: o simte, o vede, o pipăie şi, deşi îi analizează just potenţialul de risc, cochetează cu ea până foarte aproape de limitele letale. De două ori s-a aflat economia românească în preajma unei crize artificiale produse de inconştienţa clasei politice: în 1997 şi acum. În ambele cazuri reacţia politică a fost defectuoasă, deşi în vecini, în Bulgaria şi, respectiv, Ungaria, tocmai se terminase filmul unor apocalipse similare, iar lecţia acestor eşecuri putea folosi autorităţilor de la Bucureşti. În 1996, Bulgaria a intrat în incapacitate de plată. Cauza? O economie fragilă, corupţie, măsuri populiste, politici fiscale dezastruoase, o inflaţie lăsată să scape de sub control. Devalorizarea levei, cu consecinţa logică a neîncrederii în moneda naţională, a dus la situaţii comice de n-ar fi fost tragice: diverse servicii erau plătite în natură, de tristă amintire fiind, de exemplu, cursele cu autobuzul achitate în ouă sau, pe distanţe mai lungi, în găini. Moartea caprei vecinului a provocat la Bucureşti o desfătare patriotică. Se asista la un deces ale cărui cauze, altfel, agitau şi economia românească şi puteau s-o pună oricând pe butuci. S-a scris foarte puţin despre vara-toamna lui ’97, când doar bafta a ferit România de faliment: cetăţenii au fost îmbiaţi să-şi pună în circulaţie banii ţinuţi la saltea, sumele au depăşit cu mult aşteptările şi economia autohtonă a ocolit în mod miraculos prăpastia.

2008, toamna. Parlamentul dă o lege prin care ar urma să se mărească lefurile cadrelor didactice cu 50%. Asta însemnând crearea unui precedent care va duce la creşterea cu acelaşi procent a lefurilor din întreg