Campania electorala din 2008 va fi ca o partida de sah in care nici un jucator nu da mat. Va fi o lupta tactica, vor fi sacrificati pioni (precum Cristian Adomnitei sau seful politiei, Gheorghe Popa), dar nici un partid nu-si va lovi mortal adversarul, potential partener de guvernare dupa alegeri. Tepele nominale din Piata Victoriei sunt istorie, in conditiile in care sondajele de opinie avertizeaza ca viitorul executiv va fi de coalitie. Inamicul de azi e coechipierul de maine. De pierdut, va pierde doar cel care greseste urmatoarea mutare, din propria vina.
Cu actualul sistem de vot semiuninominal si pe fondul absenteismului masiv prognozat de sociologi si asumat de politicieni, nici una dintre cele trei formatiuni politice importante, PDL, PSD si PNL, nu va castiga majoritatea. Toate combinatiile sunt posibile, in ciuda zvonurilor plasate intentionat despre negocierile in doi din spatele scenei sau ale gesturilor reciproce de curtoazie, al caror rol este sa-l faca mai interesat si mai cooperant pe al treilea.
Spre deosebire de 2004, vom avea o campanie de catifea, iar legea de majorare a salariilor profesorilor a fost repetitia generala. Fiecare actor politic implicat direct sau indirect in alegeri si-a facut mutarea pentru a puncta in fata propriilor alegatori. Implicatiile economice sau reforma sistemului de educatie, dezbateri obligatorii intr-o tara normala la cap, sunt secundare. Miza celor trei partide principale este doar obtinerea unui procent care sa le permita fixarea termenilor pentru negocierile postelectorale.
PSD si PDL, cu sprijinul unui PNL confuz, au initiat si adoptat majorarea salariilor profesorilor, categorie profesionala impartita electoral de cele doua partide.
Calin Popescu-Tariceanu a profitat de imprejurare pentru a-si lansa mesajul de responsabilitate, testat probabil anterior in focusgrupuri,
