Deosebirea esentiala intre Antigona lui Anouilh - ultima premiera la Nottara, pusa in scena de Claudiu Goga - si piesa omo­nima scrisa de Sofocle este ca cea din urma este o tragedie (dupa Hegel, “mo­­del desavarsit de tragedie”), in timp ce textul autorului francez este un eseu de­spre tragedie. Precizarea nu are o co­no­­tatie peiorativa, nu depuncteaza un au­tor stimabil, mi se pare, insa, necesara pen­tru a elimina din capul locului orice con­fu­zie in judecatile de valoare care se vor face. Eroii lui Sofocle traiesc, sunt vii, zba­terea lor in plasa celesta are o dimen­siu­ne coti­dia­na si nu semnifica altceva decat incer­ca­rea oarba, vesnica de cand lu­mea si cat va mai fi ea, de-a accede la o exis­ten­­ta libera. De partea cealalta, per­so­na­je­le lui Anouilh sunt argumentele unui dis­curs filosofic, care vine sa ne rea­min­teas­­ca cateva lucruri pe care le stim de mii de ani, cei care vor sa le stie, si anu­­me ca ne nastem si murim odata cu pro­priul nos­tru des­tin si ca, in trecerea pe acest pamant, strabatem o lume guver­na­ta de legi imua­bile, “promulgate” de o di­vinitate la care as­piram, fara ca vreo­da­ta sa avem acces la ea. In tragedia lui Sofocle, fiecare sce­­na este un pas spre sfarsitul care pecetlu­ies­te o soarta apriori hotarata de zei - “comunicatorii” lui Anouilh, intr-o rafinata com­plicitate cu spectatorul, nu pierd ocazia sa-i spuna din nou aces­tuia ca les jeux sont faits si nu exista aba­tere de la ceea ce odata s-a hotarat. “Sunt stapan, dar nu in fata legii”, isi re­cunoaste limi­te­le Creon, in piesa lui Anouilh - regele lui Sofocle uita de legile pre­scrise odata pentru totdeauna si, pen­tru asta, pedeap­sa care il loveste este cum­plita. Sa mai ob­servam ca, daca me­ri­te­le lui Sofocle au fost cruciale pana si in zona inovatiei sti­listice, Anouilh nu a fost excesiv de pre­ocu­pat de frumusetea con­struc­tiei drama­tur­gice