Ador libertatea cu care scriu in romaneste autorii nostri plecati peste granita. Departe de terorismul de scurta respiratie al formulelor la moda in tara, ei scriu pur si simplu, de regula despre ei insisi, despre ex­pe­rien­tele lasate in urma in Romania, despre traumele adap­tarii la patria cea noua, despre singuratate si rabdarea de-a o domestici. Nu toti consimt, insa, la acest exercitiu de descarcare prin scris: unii sunt dornici sa ajunga foar­te repede, inclusiv prin literatura, in lumea de-acolo si atunci apeleaza, mai mult sau mai putin cu succes, la re­tetele locale. Daca prima cale ne foloseste noua - Ro­mania vazuta de la distanta de ai nostri e un cadou pe care cu greu ni l-am fi putut procura -, cea de-a doua ar trebui sa le foloseasca lor. In realitate, e mult mai ris­can­ta: cu exceptia celor care ajung sa fie adoptati de-a binelea de spatiul respectiv (Andrei Codrescu, Norman Manea, Hertha Müller, Gabriela Melinescu, Matei Vis­niec etc.), cei mai multi pot cadea in no man’s land-ul dintre doua spatii culturale, nevalorizati cum se cuvine in niciunul dintre ele, cu consecinte de neevitat in planul frustrarilor profesionale. Ca simptom general, si pana la urma flatant pentru Romania, as zice ca tot scriitorul ro­man, traind in afara granitelor, lupta cu obsesia secreta a succesului in tara. Destinul lor s-a schimbat, insa, enorm, chiar si in raport cu 1990, pentru ca tocmai ne globalizam. Granita din­tre exilati/dizidenti (cei plecati inainte de caderea co­mu­nismului) si originari din Romania (cei plecati dupa sau cu prea putin timp inainte de) se estompeaza pe zi ce trece. Azi, despre experienta comunista nu mai vor­besc doar cartile lui Vintila Horia, Paul Goma sau Adria­na Georgescu, ci si cele ale ultimei generatii de prozatori din tara, care incep sa fie tradusi in strainatate (Dan Lungu, Florin Lazarescu, T.O. Bobe etc.). Accentul s-a schim­bat,