Sistemul românesc de învăţământ are boala infrastructurii. Pentru că infrastructura necesită mulţi, mulţi ani de la momentul de la care se porneşte (idee, expertiză, proiect, aprobări, investiţie, licitaţie, execuţie) nici un politician nu este interesat să se lanseze în asemenea lucruri. El vrea (când vrea) să înceapă ceva când este ales parlamentar sau numit ministru etc. şi să vadă roadele până în trei-patru ani maximum. Să le arate alegătorilor lucrarea (mall, biserică, borduri, canalizare) şi să zică: „Eu am făcut asta!“. Ce depăşeşte acest orizont de timp, trei-patru ani, nu îl interesează, pentru că ar însemna că el însămânţează şi altul culege roadele. Pe acest joc, tot ce a fost de anvergură, de lungă durată în România din ultimii 19 ani, a fost lăsat pe altă dată, amânat, trecut pe urgenţă a doua. Politicianul a trăit din petice, din mici proiecte locale: o şcoală, o sală de sport, un drum judeţean. Aşa a fost şi când Băsescu era ministru al transporturilor: s-a opus ferm tuturor acelora care spuneau pe atunci că este nevoie de autostrăzi dacă vrem să modernizăm România. Era prin 1997-2000 şi Băsescu a spus: niet. Nu a pus un leu în autostrăzi, nici nu a lansat proiecte, nimic. Acest lucru s-a văzut, a dus la mari întârzieri. Astăzi, din motive electorale şi polemice, sare la gâtul lui Tăriceanu şi îi reproşează cei „numai“ cinci kilometri de autostradă construiţi în patru ani, din care aproape trei ani la Transporturi au fost miniştri PD-L, Dobre şi Berceanu! Băsescu, el însuşi ministru la Transporturi, nu a făcut nici măcar un metru! Prea suntem luaţi de proşti, prea se crede că memoria noastră nu funcţionează. Vacarmul de acum are, cred, chiar acest rol de a amesteca lucrurile, de a trimite în ceaţă ceea ce au făcut politicienii noştri. Ei sunt foarte dispuşi să spună în fiecare zi altceva. Se manifestă populist, adică spun ce place pe moment electoratul