Nu există încă vreun exemplu de film decent care să aibă ca sursă un joc video. Adolescenţii (întârziaţi sau nu) fac legea, atât în cinematografele din SUA, cât şi din România, dovadă fiind plasarea acestui haos abominabil - “Max Payne” - în fruntea box-office-ului. Ajung des în ipostaza de a alege între două rele cinematografice. Ce să preferi dintre două oferte urât mirositoare? Între ultima dejecţie românească, “Schimb valutar”, şi ultimul gunoi hollywoodian, “Max Payne” (ambele nişte dezastre anunţate din sinopsis, trailer, afiş şi reacţiile celor care le-au văzut înaintea mea)?

E ca şi cum ai avea de ales între două vacanţe de iad, una într-un loc “aventuros” dar, când colo, sordid, cu hosteluri insalubre, escroci mărunţi/libidinoşi est-europeni, studente vestice excitate şi bete, şi alta într-o ţară “civilizată”, într-un hotel all inclusive sufocat de familii denaturate şi de copiii lor debili, cu personal impertinent, cu mâncare fără gust şi distracţii de grup patetice.

Eroul trage cu gloanţe oarbe

Până la urmă, îl alegi pe cel unde nu rişti să iei râie doar învelindu-te cu cearceaful. Aşadar, aleg răul mai glamouros – filmul american care rulează într-un cinema cu dolby surround, cu popcorn cald, care-mi dă prilejul să mă zgâiesc la nişte muritori cât de cât fotogenici şi în timpul căruia să nu mă enervez că statul mi-a băgat mâna în buzunar (“Schimb valutar” e o bătaie de joc pe banii publici, să nu uităm).

Deci, alt film prost cu Mark Wahlberg, un actor în care am avut multă vreme mare încredere, dar ale cărui mişcări carieristice recente mă cam lasă perplexă. Alt film inspirat dintr-un videogame, adică destinat adolescenţilor masculi frustraţi, antisociali şi coşuroşi. Din păcate, ei fac legea, atât în cinematografele din SUA, cât şi din România, dovadă fiind plasarea acestui haos abominabil în frun