E frig in Piata Mel Lastman din Toronto. Cladiri inalte din sticla si beton in jur, un parc mare pe o latura, cu alei largi ce se pierd in zarea cetoasa. Totul parca respira a imens si a rece aici in Canada. Degetele de la maini mi-au amortit si la orice expiratie ies aburi. Alerg in pas moderat, sprinturi scurte, fac miscari de incalzire, streching si treptat-treptat incep sa ma mai destind.
Cu putin inainte de ora 9, ma inghesui la start printre alti circa trei mii de alergatori care participa la a XV-a editie a maratonului de la Toronto. Emotiile inerente, adrenalina normala in astfel de situatii, toate ma fac sa nu mai simt frigul. Ramine doar nerabdarea din preajma startului.
Ca un metronom!
Privesc in jur incercind sa zaresc “iepurasul” ce poarta placuta pe care scrie 3h:45min. El e pace-makerul, un atlet mai experimentat care imprima un anumit ritm de alergare si ce e totodata un reper si imbold pentru cei care doresc sa termine cursa de 42 de km in timpul afisat. Sper in secret sa ma apropii si eu de acest timp.
Poc, se aude pistolul de start. In uralele alergatorilor si a sutelor de sustinatori, uriasul “sarpe” de trupuri se pune in miscare. Ma bucur ca nu e o cursa aglomerata.
Pornesc destul de incet, nu fortez pentru ca stiu ca e un drum lung de parcurs. “Iepurasul” pe care mi-am propus sa nu il scap din ochi e putin in spatele meu. Ma gindesc ca daca e sa ma depaseasca la un moment dat, o sa ma tin eu cumva dupa el. In cele din urma, nu aveam sa il mai zaresc vreodata.
Traseul cursei de maraton traverseaza strazi din partea centrala a Toronto. Ma rog, daca se poate spune ca acest oras intins parca la nesfirsit ar avea doar un centru. Drumul e mai curind plat, cu scurte portiuni ascendente, urmate curind de coboriri unde pasul se iuteste inevitabil. Se alerga pe strada - evident, circulatia
