SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Duminică de duminică, la orele 15:00, când tot Bucureştiul vegetează în faţa televizorului, iar străzile sunt pustii, într-o cafenea din Curtea Sticlarilor, de pe Şelari, se pune de o conspiraţie "de subţire". Uneori şi o sută de tineri, în alte duminici mai puţini, în altele mai mulţi vin aici la schimb de cărţi şi la împrieteniri.
Cuvântul la zi ar fi socializare, dar e impropriu, fiindcă întrunirea e una de spirit artistic. Mai potrivit decât de un cenaclu e să vorbim de o conjuraţie intelectuală.
Tinerii nu recită, nu citesc cu glas tare din scrierile lor, cărţile care circulă, dintr-un fond alcătuit la întâmplare şi din preferinţe răzleţe, sunt mai degrabă pretextul, decât subiectul. Nu exagerez mult zicând că se întâlneşte aici noua Junime cu înclinaţii socratice. E şcoala de duminică a celor care n-au cu cine sta de vorbă în timpul săptămânii. Locul de taifas al singuraticilor, al celor pe care îi însingurează lucrul intens cu mintea.
Să fi făcut parte, la douăzeci de ani, dintr-un astfel de cerc, unde nimeni nu vine s-o facă pe deşteptul, unde veleitarii nu găsesc dialog şi unde te simţi acasă, ca ins care gândeşte cu capul lui, aş fi fost fericit. Cenaclurile literare sunt un târg al vanităţilor. În duminica în care am fost invitat în Şelari, am fost adjudecat, cooptat, integrat sau cum vreţi să-i ziceţi acestui gen de incitare afectivă, într-un semiîntuneric neregizat, natural, nu de discotecă, de câţiva băieţi şi câteva fete şi trei ceasuri m-am simţit bine şi de-al lor.
Adunările acestea "de subţire" – cum li se spunea în veacul lui Eminescu – aveau loc în urbele cu Universitate, în casele unor cărturari cu stare, ca să li se poată asigura cooptaţilor un climat de civilizaţie, de confort european. Astăzi, lucrurile stau oarecum invers. Tinerii "de subţire", şcol
