Apărut, fragmentar, în „Viaţa Românească“ şi în „Gazeta literară“, exact în timpul călătoriei de documentare a lui Petru Dumitriu în Cehoslovacia şi R.D.G. (ianuarie-februarie 1960), pe parcursul căreia scriitorul va depăşi Cortina de Fier, „Proprietatea şi posesiunea“ va mai vedea lumina tiparului abia în 1991.

Un roman memorabil, cu o tematică la antipodul celei realist-socialiste, a rămas astfel necunoscut publicului nostru, ca şi specialiştilor. „Proprietatea şi posesiunea“ (reluat în ediţia de „Opere“, Univers Enciclopedic) îmi pare a avea, în acest context, un titlu amar. Dincolo de cercul personajelor conturate, autorul însuşi pare proprietatea Cuiva, se află în posesiunea unei forţe abstracte ce-l depăşeşte şi poate dispune de persoana sa.

Câtă vreme Petru Dumitriu s-a dovedit un scriitor pe linie, angajat, el a beneficiat de un statut pe care regimul democraţiei populare binevoia să i-l asigure. Era un autor oficial, un clasic în viaţă bucurându-se de toate avantajele ce decurg de aici. În momentul însă în care prozatorul încalcă pactul de colaborare cu regimul, el încetează, pur şi simplu, să mai existe ca scriitor român. Prin centralizarea şi etatizarea sistemului cultural autohton, Petru Dumitriu fusese proiectat în vârful piramidei prozei noi. Pe aceleaşi coordonate structurale ale lumii literare, el va fi, după 1960, desfiinţat, dizolvat ca scriitor.

Dedesubtul acestui implacabil vacuum redescoperim o carte splendidă, o ficţiune de o originalitate şocantă - şi nu doar în decorul cenuşiu, mizerabil, al „prozei“ din anii ’50, ci şi prin raportare la romane complet dezinhibate, apărute după 1989. Fără scene explicit sexuale şi fără termeni luaţi din aşternut sau din closet pentru a fi aruncaţi în pagină, cartea e de o tensiune erotică aproape insuportabilă. Înainte de a pleca în lungul său exil occidental, Petru Dumitriu