Chestiunea măririi salariilor din învăţământ a inflamat foarte mult spiritele.
Consecinţa imediată a acestui lucru e mult mai nefastă pentru România decât destabilizarea economiei, deoarece aşa a fost ratată ocazia de a dezbate aspectul cel mai important al oricăror modificări salariale: măsura în care ele reflectă realitatea şi în care ele pot duce la schimbări reale în bine acolo unde sunt adoptate.
Din 1990 încoace, majorările de salariu sunt argumentate utilizând cu preponderenţă pârghii emoţionale. Se face apel la scumpirile de preţ care fac din viaţă un nesfârşit şir de umilinţe. Se vorbeşte despre inechitatea creată între anumite sectoare. Nu se discută însă deloc despre serviciile pe care contribuabilul român le primeşte în schimbul acelor măriri de salariu pe care i le cerem din buzunar.
Ca în multe alte părţi, sindicatele din sectorul public românesc tratează noţiunea de eficienţă ca pe o anatemă. Proclamă vehement că serviciile pe care le prestează sunt „publice“, ca şi cum asta ar exclude conceptul de valoare creată în schimbul banilor investiţi. În tot acest context, sindicatele cadrelor didactice de pretutindeni din lumea civilizată au reuşit să transforme în erezie orice concept de cuplare a salariilor cu randamentul profesorilor. De exemplu, nu puţini au fost politicienii americani care, sugerând că profesorii au datoria să merite toate sporurile salariale pe care le cer sau să arate rezultate pe măsură, au fost puşi la zidul ruşinii.
Pe de o parte, nimeni nu neagă starea deplorabilă a sistemului de învăţământ, o consecinţă a zeci de ani de neglijare. Nu putem nega faptul că nivelul salariilor profesorilor nu are cum să atragă cele mai luminate şi competente minţi către nobilul efort de a forma viitoarele talente ale României. Cine nu e mânat de o rară şi aproape nebunească doză de idealism nu prea a
