În împrejurări diverse, mult mai rare decît mi-aş fi dorit, am bătut la poarta domeniului lui Arghezi din Dealul Văcăreştilor, intrat în legendă sub denumirea de Mărţişor. Domeniu poate e mult spus, sună a moşie şi n-ar fi cazul. Era o gospodărie bine aşezată, o livadă cu zeci de copaci fructiferi, frumos rînduiţi pe mai multe şiruri, dincolo de care se vedeau locuinţa propriu-zisă, felurite anexe, iar, mai în fund, dacă aruncai privirea, puteai zări un început de vie, pe buza unei coaste. De la poartă pînă la casă nu era cine ştie ce distanţă, dar trebuia să aştepţi sosirea gazdei, precedată de o ceată de cîini nu prea prietenoşi. Stăpînul îi potolea cu vorba, fără să-i alunge cu tot dinadinsul. Îi lăsa să se zbenguie pe aproape, cu un aer protector şi, de fapt, nu se ştia cine pe cine protejează. Arghezi se adresa fiecăruia pe nume, cu un ton de alint, în timp ce dulăii răspundeau dînd din cozi, bucuroşi de atenţia acordată, dar fără a slăbi din ochi musafirul, vizibil pregătiţi să-l ia în primire, la cel mai mic semnal de încuviinţare din partea stăpînului. Dacă vremea era frumoasă, conversaţia cu poetul se ducea în natură. Erai poftit pe o băncuţă de lemn, aproape de intrarea la parterul casei. Gazda trăgea un scaun şi se oferea să te servească din roadele grădinii. Cînd apărea şi doamna Paraschiva, soţia, oferta se traducea copios în practică. Durata vizitei depindea de înţelegerea prealabilă. În mod curent, scopul era dinainte stabilit, telefonic – de obicei, pentru a prelua un text inedit –, în consecinţă, autorul te abandona momentan, cît dura să aducă din birou plicul pregătit. Nu pleca, însă, fără a te preveni că e înţelept a sta ţintuit locului, orice mişcare atrăgînd riscul să intri brusc în atenţia paznicilor patrupezi, tolăniţi care pe unde se întîmpla, într-o poziţie de pîndă. Fireşte, luai în serios recomandarea. Într-un rînd, venisem să-mi pre