Alexandru Dobrescu Parlamentul o voteaza in unanimitate. Si Curtea Constitutionala zice ca e in ordine. Si presedintele o promulga dupa cateva zile de chibzuinta. Doar seful executivului, dator prin fisa postului sa execute, e de parerea contrarie. El invoca teribila criza mondiala care nu iarta pe nimeni, pericolul escaladarii revendicarilor salariale si riscul de crestere necontrolata a inflatiei; iar dupa ce descrie cu lux de amanunte dezastrul ce ne paste, amana cu jumatate de an aplicarea legii.
Mod de a spune ca, la sorocul fixat, enormele riscuri din clipa de fata nu vor mai exista. Evident, dascalimea e nemultumita, nemultumit e si parlamentul, tratat cu sictir in vazul tuturor, si presedintele, care a dat cale libera unei legi puse la pastrare pana in primavara. Profesorii ameninta cu greva generala. Parlamentul vrea sa respinga ordonanta de amanare. In fine, presedintele iese in arena si declara ca ar fi bani, numai ca ei capata alte destinatii decat acelea firesti, principalii beneficiari fiind clientii politici ai guvernului.
Ce se intampla de fapt? Daca legea salarizarii personalului didactic ar fi fost scoasa cu cateva luni in urma, probabil ca s-ar fi aplicat imediat. Cum s-au aplicat fara obiectii atatea alte majorari salariale de-a dreptul insultatoare pentru romanul de rand. Un guvern care a tinut cu dintii de putere, fiind dispus la orice compromis numai sa nu fie demis, platind cu banii de la buget fragila sustinere parlamentara, nu-si permitea riscul unei motiuni de cenzura. Insa acum, in preziua campaniei electorale, cand stie ca nimic nu-l va clinti pana dupa alegeri, nici ca-i pasa. Ba, pentru a pastra aparentele onorabile, face caz de responsabilitate. Il doare brusc ceea ce nu l-a durut vreme de patru ani: viitorul tarii Un viitor pe care oricum a avut grija sa-l amaneteze, urcand datoria externa la o cota in stare
