Anul 2008 părea să încheie în activitatea de om de ştiinţă a profesorului Mazilu, după cum declara şi într-un ultim interviu, o etapă dedicată studiului mentalităţilor din Evul Mediu românesc. După spusele sale, avea să se reîntoarcă la analiza literară a Textului, obiectul principal al pasiunii sale cărturăreşti. Avea să încheie, curînd, o carte la care deja lucra, intitulată Fragmentarium baroc, care ar fi redat un dialog peste timp cu cea mai mare parte a operei de început şi de maturitate deplină, de dinainte de anii 2000. Reîntoarcerea nu va mai avea loc. Dar el, Manuscrisul, va fi completat de toţi ceilalţi cercetători ai lumii medievale româneşti. Fragmentarium baroc e un titlu potrivit, de fapt, pentru întreaga sa operă. Dacă în spectacolul politic din societatea contemporană „gloria“ puterii şi fascinaţia ritualurilor ei se amestecă indistinct cu „guvernarea“ (oikonomia), cu gestiunea eficace, cum stăteau lucrurile în lumea veche? În evul mediu românesc, lucrurile nu s-au petrecut altfel decît în celelalte zone de influenţă bizantin-ortodoxă. „Tronul“ şi puterea autocratului erau considerate a fi în relaţie unică, directă şi incontestabilă cu Judecata divină. Centrale şi în ierarhia „politogramelor“ locale, rolul şi funcţiile „unsului lui Dumnezeu“ coordonau autoritar întregul tablou al societăţii. Viziunea istoriei mentalităţilor asupra lumii medievale a integrat acest fapt într-un mod propriu. Cercetătorul nu s-a mai poziţionat frontal şi imobil faţă de obiectul său de studiu, ca în istoriografia factuală, citind comod cronologiile, ci l-a studiat, precum un biolog, din toate direcţiile, disecîndu-l pînă la cele mai mici detalii de viaţă privată obişnuită. Imaginea lumii medievale şi-a pierdut astfel bidimensionalitatea „clasică“. Înţeleasă ca un corp geometric cu mii de faţete, a oferit tot atîtea teme, subiecte şi posibile „intrări“ dincolo de