Milan Kundera Arta romanului Traducere de Simona Cioculescu Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 204 p. Nu e un lucru neobişnuit ca un romancier să îşi expună propria viziune asupra artei romaneşti într-un text care, fără pretenţia de a fi acela al unui teoretician, poate conduce la o mai bună înţelegere a proiectului estetic al acestuia. Corespondenţa lui Flaubert, Eseurile Virginiei Woolf, prefeţele lui Henry James marchează vîrste diferite în istoria genului, dar nu au nici importanţa şi nici amploarea pe care Milan Kundera le acordă eseurilor sale incluse în Arta romanului, prima carte scrisă de romancier într-o altă limbă decît ceha. Deşi de la prima ediţie s-au scurs 22 de ani (1986), actualitatea principalelor aspecte urmărite de Kundera ce ţin de „istoria“ romanului, precum şi de poetica romanescă, este reconfirmată de un nou volum eseistic al autorului, apărut în 2005, la editura Gallimard, Le Rideau (Cortina). În 2009, Milan Kundera va împlini 80 de ani, vîrstă care invită la un bilanţ critic al unei opere ce se confundă cu însăşi viaţa creatorului său, care a transformat-o în proiect existenţial, precum şi la o analizare a locului ocupat de Kundera în ceea ce el numeşte, restrictiv şi elitist, „istoria“ romanului, înţeleasă ca istorie a descoperirilor din istoria genului1. Este vorba despre o „istorie“ a excepţiilor, a solitarilor, selectaţi pe criteriul înşelării orizontului de aşteptare conturat de tradiţie, la care opera este un răspuns, dar şi o nouă interogaţie critică şi existenţială. Opera care intră în „istoria“ romanului, făcînd vizibilă o nouă zonă a necunoscutului, ar fi, în terminologia propusă de Harold Bloom în Canonul occidental, opera canonică. Aşadar, ceea ce Milan Kundera numeşte, atît în Arta romanului, cît şi în Le Rideau, „istorie“ se confundă cu însuşi canonul romanului. Acesta nu este însă singurul punct în care Milan Kundera