Credeţi că, după patru seri şi şase recitaluri magnifice, mai pot fi obiectiv şi coerent? Înainte de a fi un comentator şi un promotor de jazz, mă consider un simplu şi normal consumator de jazz. Simplu şi normal!? Cei care se aflau în preajma mea şi a unora ca mine la aceste concerte, nu cred că ar putea spune despre noi că sîntem „normali“. Un fan normal da, dar nu şi un om normal. Cred că la Sala Palatului din Bucureşti, în perioada 23-26 octombrie, au fost sute, dacă nu chiar mii, de astfel de fani, de oameni (a)normali veniţi din toate colţurile ţării. Da, comportarea noastră pare pentru unii cel puţin... bizară. Pentru că ceea ce vedeam şi ascultam ne fascina, ne exalta; aplaudam cu frenezie, urlam de bucurie, ne legănam, dansam în ritmul swing-ului, „sufeream“ chiar şi la balade, deliram în urma energiilor pozitive cu care eram copleşiţi de aceşti minunaţi artişti... Încerc să comentez şi să apreciez în sine acest Festival, Bucharest Masters of Jazz. Mulţumiri şi felicitări se cuvin adresate organizatorilor, celor de la Media Services Events, îndeosebi lui Bogdan Enache, directorul artistic. Poate că anul viitor va fi mai bine sau deloc. Vom şti asta după ce organizatorii îşi vor face bilanţul, adică după ultimul concert din această serie, cel cu Nigel Kennedy (24 noiembrie). Deocamdată, trebuie să recunoaştem că Bucureştiul avea nevoie de un asemenea festival, de un „Festival al Maeştrilor“, de un punct de referinţă, de un reper valoric şi artistic. S-a ajuns în ultimii ani să se considere jazz orice improvizaţie lăutărească, savantă ori pur şi simplu happening, iar protagoniştii unor astfel de întîmplări sonore drept... geniali... Evenimente majore, de tip Summit ori Super Jazz Festival, au mai fost la Bucureşti, poate nu cu o asemenea concentraţie de valori, într-un timp atît de scurt. Să nu uităm noiembrie ’71 cu D. Ellington, G. Burton, O. Coleman,